joi, 25 noiembrie 2010

Pândarul singurătăţii (variantă)

Special guest star Cornel Pârvu se întoarce. Încă o filă de jurnal poetic de călătorie.


Am fugit de lume
Cât am putut de repede,
Ca să ajungem departe.

Acolo,
Unde lumina curăţă spaţiul
De tot ce împiedică privirea
Acolo,
Unde până şi moartea,
complet deshidratată, moare subit
ca urina şacalului, în nisipul placid.
Spre mirarea noastră, am găsit acolo – un om.

Abisul depărtării începea direct
Din marginea cuibului lui
de pasăre neştiută.

Îşi curăţa rar şi calm,
Cu membrana nictitantă a pleoapei
Fântâna ochiului.

Alfel spus, închis perfect
În pielea-i întunecată,
Ca un bolovan puţin mai mare şi mai viu
Ne-a făcut să ne gândim,
Ca musafiri nepoftiţi ce eram,
Că ar trebui să-i oferim ceva

Dar el avea, şi ne-a dat, totul:
Apă rece din canistra
Învelită în fibre aspre,
Ceai cu paharul mic,
Interminabil.

Întrebarea era:
De unde avea atâta zahăr?
Poate-l scotea din sufletul lui de copil.

Ne-am dat seama de asta
Imediat ce a scos o praştie
Împletită din lână albă,
A pus o piatră,
A învârtit-o şi a aruncat-o
Cu un sfârâit muzical.

Ori deşertul nu e deşert
Ori el e un vrăjitor!
Ne-am zis la început pe limba noastră,
Până când, brusc, Zen, a început să-şi
Amintească araba învăţată la Tomis.

Apoi a scos altă praştie,
Cu crăcane de lemn,
Mult mai precisă,
Dacă luăm în considerare
Ţinta văzută numai de el.

În sfârşit, a adus din cuib
o cârpă soioasă
Din care a scos o bijuterie de puşcă din 1911,
Cu care a tras un foc fără să ne prevină,
Aşa, ca între noi copiii,
De ne-a spart timpanele.

Ne-a împăcat imediat,
Cu încă un ceai fierbinte.

Avea timp pentru noi,
Bolovani mişcători, din marginea orizontului.
Dacă-i ceream ceai, ceai, ceai, o zi şi o noapte
Ne-ar fi făcut într-una.

Nu prea ne mai puteam despărţi..

Aşa că şi-a luat puşca
Şi s-a suit în maşina noastră,
neagră, ca un bolovan lustruit
şi am plecat împreună.

Totul devenise atât de relativ
Încât nu ştim cât am mers
Dar a trebuit să oprim,
Să-l lăsăm să se întoarcă singur, pe jos,
Netulburat de nici o perspectivă,
Bună sau rea,
Cu picioarele goale şi negre,
în papucii de plastic albastru

Era pândarul benevol al singurătăţii
pe care ar fi putut probabil
s-o nimerească până acum,
cu una din armele lui
şi s-o împuşte mortal.

Dar atunci,
Ce-ar mai fi putut face
Cu viaţa lui?

Ţelurile noastre,
Erau aceleaşi.

(Siria, 2010)

luni, 22 noiembrie 2010

Paznicul deşertului (ucigaşii de prigorii)


Special guest star: poetul Cornel Pârvu, în civilie doctor în ştiinţele naturii, zis (pe bună dreptate) şi Seniorul; extrase în ritm poetic dintr'un jurnal de călătorie prin Siria.


Din toată historia naturală
N-au mai rămas
Decât tarpanii norilor
Cu coame de plumb
Pe sub coamele singurătăţii.

Între depărtare
Şi stare
Uite cât loc e sub soare!

Asta simţi, când drumul aleargă
Înainte şi-napoi, egal,
Nestingherit
De durere sau milă.

Plictisu-i mort,
Blazarea ucisă,
Preţul plătit:
Neantul mi-a julit, iar, o coastă.

Deşertul stoarce apă
Din piatra orizontului
Apă de foc, care joacă.

Nu puteam bănui
În pustiul bolovănos
Ca o mare de iaurt de bivol negru
Micul adăpost
Al paznicului deşertului

Şi totuşi el exista.
Împuşcase prigorii,
Le decapitase, le jumulise
Şi le prăjise.

Pozez interzis,
Zeci de capete cu ciocuri zâmbitoare
Şi pene colorate,
Pe nisipul gălbui.

Nu mă încearcă
Nici un strop de tristeţe,
De vină,
Sau de urină.

Ura de mine regurgitată-i, tată,
În  fierbintea Arraqqah.
Spaima - pierdută
În visul pierdut,
Bucuria topită
Şi uscată,
ca o spumă,
Pe ţărmul lacului Al Assad.

În necuprinsul Aici,
Zac cartuşe goale peste tot,
Pe dealuri pietroase
Şi-n tufişuri ţepoase.

Desigur, o vânătoare e totul.
Moartea acestor prigorii
Atrase de cinci măslini pitici
Udaţi cu cana,
Nu mă impresionează.
Îmi pare foarte  rău că nu-mi pare rău.
Dar n-am ce face.
Sunt forţe mult mai mari decât moartea
În jur.

Nu pot decât să respect plictiseala
Şi foamea băieţească
A acestor bătrâni vânători
Şi paznici cu puşca
Ai deşertului nostru.

joi, 18 noiembrie 2010

fotografii mişcate


uneori (dar
numai uneori) nu's în stare să mă leg în vorbe zile în şir, uneori
mă caut prin mine şi
nu's,
oricât m'aş lua la puricat, nu ştiu unde m'am pus, unde
m'am lăsat şi
nici măcar dacă eu a existat vreodată;
uneori sunt un produs bun de povestit, cu cod de bare şi
fără discount
pentru că viaţa mea poate fi
o bârfă
de larg consum şi
cea-mai-bună-vânzare.

stau la geam, uneori (dar numai uneori), un geam
zidit,
fără privelişte, şi caut
ceva ce
nu este;
scrijelesc amintiri pe cărămizi
şi
toate'mi dau cu rest
şi eu îmi dau cu rest şi,
uneori
(dar numai uneori),
chiar eu mă dau

ca rest!


duminică, 7 noiembrie 2010

alte dup'amiezi ploioase

să ne smulgem gândurile;
să rupem depresiile de pe noi;
să ne sfâşiem prejudecăţile;
să ne lepădăm de amintiri;
(să mâncăm pe furate,
să bem pe nerăsuflate,
să râdem pe negândite,
să căutăm pe nebănuite);

să ardă totul;
să ardem;
să ne ardem.

joi, 4 noiembrie 2010

evanghelia după tine

fiecare întâlnire cu tine e
o nouă facere a scripturii; din ochii tăi îl aud
pe dumnezeu dictându-i unui moise autist
alte porunci, zece porunci şi un pic;

pământul făgăduit se clatină.
şi zi!

1. ridică'mă!
2. aruncă'mă!
3. adună'mă!
4. poartă'mă!
5. arde'mă!
6. zăpadă'mă!
7. mochetă'mă!
8. perete'mă!
9. ana'mă!
10. manole'mă!
11. pe mine! mă!

se învârt prin jurul nostru arhangheli (osana prin cearşafuri! osana!)
dau din aripi să'mi pierd
apocaliptic
echilibrul

tac molcom în purgatoriu până m'ai spălat de păcat!

veşnic noua facere a lumii mele.