Poem cu pasărea B*

Ei scriau poezii despre ele. Dar toate poeziile lor despre ele erau despre ei, despre capcanele întinse și trofeele incinse. Iar ele căutau bătaia puștii pentru că adorau sfâșietoarea durere de pe urmă.
Apoi ședeau până la moarte în jurul mesei. Aveau mereu alte scaune libere pentru ele. Nu făceau nimic prelung și își întrerupeau tăcerile cu câte un oftat înțelept. Le vrăjeau cu tăcerea și ele o sorbeau până deveneau una cu poetul, ca și cum ar fi primit privilegiul de a privi poezia pe dinăuntru, ca și cum ar fi fost convocate la zămislirea suspinului.
Rămâneau acolo captive iar ei erau deja duși la vânătoare.
Și’n timp ce ei îmbătrâneau, ele tăceau așteptându’și dreptul să ofteze înțelept printre ei.
Unele încremeneau așa, până picau de pe scaun, odată cu scrumul ultimei țigări. Altele se plictiseau și plecau sa ofteze la alte mese. Sau plecau să moară doar puțin și uitau să se mai întoarcă, privind’se cu lehamite în oglindă.
Dar la scaunele goale era coadă. Veneau, veneau, veneau. Veneau hotărâte să se lepede de inocență, să sfârșească îndurerate în poezii, despletite, despuiate, sfâșiate și acolo uitate.Câteodată își mai schimbau poeziile între ei, alteori se mai schimbau poeziile între ele. Și ele între poezii. Și ei între ele.

Sfântă liturghie a oftatului absolut, dumnezeiasca tăcere a poetului fie cu tine, chirie ieftină la mansardă și lințoliul unor versuri dă’ne nouă astăzi și ne iartă pe noi de uitare ci ne mântuiește cu loc de veci în literatură unde iarba e veșnic verde în valea eternelor vanități.

* beatniks, Bukovski, bărboși, bețivi, burtoși.

Fața nevăzută de lună

Ieri noapte n-a venit.
Poate s-a îndrăgostit.
Poate a adormit.
Așa ne-am trezit de dimineață. În ceață. Niște ceață.

Noi, aici, suntem răzbunarea. Cu plăcere. Luna nu ajunge niciodată la fereastra noastră. Noi suntem fața voastră nevăzută. Nedumerită lună, pe la unele ceasuri târzii trage cu ochiul spre noi. Prin ferestrele de vis-a-vis. Dar nu ne vede. Pe noi nu. Doar himera cu păr cărunt din apartamentul de dincolo de drum, mai diafană decât furoul ce-i atârnă de umerii hamadă, însoțindu-i mersul dezarticulat ca de nălucă. Iar domnul care parcă nu ar ieși niciodată din apartamentul de-alăturea halucinației, fumează până adoarme cu țigara rulată în colțul gurii, votant absent de la circul politic în direct pe care se trezește apoi să-l vadă în toate reluările până în zori de zi după zi după zi.
Să tot fie. Câte or fi.

Noaptea asta, luna roșie nu mai fu albastră.
Sau luna albastră nu mai fu roșie.
Noaptea asta, ceața s-a risipit.
Noaptea asta.
Ieri noapte ați așteptat-o.
Ieri noapte n-a venit.

(șantier)

Erau acele vremuri în care dacă ora 5 dimineața ne prindea întinși, sigur eram pe plajă, așteptând să răsară soarele înainte de a trage draperiile și a ne dezbrăca de orice sfială, de restricții, curioși să descoperim până unde putem merge.

Zăceam așa, cu ochii întredeschiși, poștind aceleași chiștocuri rulate din ce găseam să amestecăm, ne îngălbeneau degetele și ne zgâriau gâtul până ne iubeam din vorbe ca Amanda Lear. Îmi alintam ceafa între pulpele tale și eram prea bine dispuși pentru a mă întreba dacă valurile de parfum de amazoană care se spărgeau pe tâmplele mele ți le provoc eu sau vreo altă pereche de mâini rătăcită sub tricou în căutarea sânilor tăi a căror formă nu mi’o mai aduc azi aminte. În toate deceniile ăstea au fost prea mulți ca să mai știu acum care au fost ai tăi.

Puzzle defect, memorie de vinil zgâriat.

Azi nu mai contează, dar nici atunci nu conta prea mult, la 15-16 ani ești captiv celor ce ți se întâmplă pentru a mai scana detalii. Puteai fi scândură, puteai avea păr pe picioare sau mustață și ochi de sticlă, eram prea liberi, smulși din lese și de cele mai multe ori singuri pe plaja aia goală, pe vremea aceea Mamaia și Năvodari chiar se terminau undeva, apoi nu mai urma nimic, eram cu tine, eram o herghelie de cai spontan sălbăticiți, cu mine venisei, de regionalismele mele te distrai toată ziua și, toată acea vacanță, aveai să pleci mereu cu mine – unde am fi ajuns dacă vacanța aceea nu s’ar fi terminat niciodată, dacă toată viața am fi rămas aceiași neînșeuați sălbăticind împreună pe interminabila plajă cu vedere atât spre răsărit cât și spre apus.

două treimi dintr-o falsă elegie mai veche*

mă-ntreb ce-am pierdut.
mai nimic.
în general,
chestii de care nu-ți mai aduci aminte.
pe masură ce corpul se descompune
învățăm că,
până la urmă,
nu aveam nimic de ascuns.

* originalul

Povestiri aproape adevărate

Sapă. Cu furie, mai altfel decât sapă într-o zi oarecare. Sapă de parcă și-ar săpa sieși groapa. Îi curg broboane de pe frunte printre sprâncene și dacă nu seacă printre lacrimile nechemate o iau la vale, sărate, până pe colțul gurii. E în groapă și e miez de vară și e dimineață și deja arde și el aruncă pământul, lopată după lopată, pe marginea gropii, care crește. Crește groapa, crește lumea de deasupra. E tot mai jos, e tot mai adâncă despărțirea asta dintre lumi. El e jos, acolo, poate acolo ar trebui să rămână. Azi nu mai e ieri.

elegia celanului

(a XX-a șoaptă, a celor visați)

crepuscul întortocheat,
amurg violet zdrențuit și-apoi
bezna clocotind de lumi nedescoperite dar
vii.
din indii vii,
în indii te-aduci,
din indiile cele mai vechi,
deșert învăluind gânduri,
deșertăciuni învăluind gândul.

în locul zilei
taină.
în locul vieții
taină.
rătăceli până la pierzanie,
rătăciri până la uitare,
mântuitoare uitare.
mizericordie.
mistericordie.

extazul nimicului.

aleile răsucite se-mpleticesc,
se încalecă.
mă bucur că mă tem.
mă tem să mă bucur.

pași călcând amintiri
pași călcând tristeți
pași călcând decepții
pași călcând scurgerea vremii
pași privind prin noapte
pași pe un drum
pași fără drum
pași
drum

depozitul cu caricaturi

pe străzi ce nu duc
nicăieri,
oameni-lumânare
aplaudă frenetic răstignirea
omului-bec.
în cutiile lor de beton sufocante
stau închiși,
plâng singurătățile,
poveștile de dragoste
nu se mai întâmplă, știu ei bine, decât
la televizor.
pe o sârmă
ghimpată,
un înger
face echilibristică călcând
planeta-balon.
în scaunul de spovedanie,
mașina de spălat suflete se-nvârte în gol.
în golul sufletului,
cioclii duc pe umeri
coșciugul propriilor inimi smulse.
omul cu cap pătrat
trăgându-l cu funia de gât pe
omul îmbuibat.
copilul căruia n-ai cum să-i expici
că nu-i mai poți înlocui
bateriile
canarului
din colivie.
de câte becuri e nevoie
ca să schimbi un om?