elegia celanului

(a XX-a șoaptă, a celor visați)

crepuscul întortocheat,
amurg violet zdrențuit și-apoi
bezna clocotind de lumi nedescoperite dar
vii.
din indii vii,
în indii te-aduci,
din indiile cele mai vechi,
deșert învăluind gânduri,
deșertăciuni învăluind gândul.

în locul zilei
taină.
în locul vieții
taină.
rătăceli până la pierzanie,
rătăciri până la uitare,
mântuitoare uitare.
mizericordie.
mistericordie.

extazul nimicului.

aleile răsucite se-mpleticesc,
se încalecă.
mă bucur că mă tem.
mă tem să mă bucur.

pași călcând amintiri
pași călcând tristeți
pași călcând decepții
pași călcând scurgerea vremii
pași privind prin noapte
pași pe un drum
pași fără drum
pași
drum

scurtă istorie a omenirii între două epoci de piatră

elegii de bănățean dintr-un sat părăsit de nemți și sârbi*

pe-atunci casele erau mici iar oamenii
mari.
casele erau case,
oamenii erau oameni.
casele se ridicau cât să încapă oamenii,
oamenii se ridicau cât să încapă în case.
casele și oamenii
locuiau împreună, împărțeau aceiași câini,
aceleași podele,
aceeași lună,
chiar și amintirile și le țineau la comun.
apoi,

încetul cu încetul,
oamenii au plecat departe,
tot mai departe
s-au făcut mici,
tot mai mici,
de-abia se mai vedeau de mici ce erau,
și-și construiau case mari,
tot mai mari,
să le vadă de acolo,
de departe.

casele nu plecau niciunde, rămâneau pe loc,
până când, într-un târziu,
tot mai târziu,
mult prea singure de atâta târziu,
casele au devenit oameni,
tot mai oameni,
iar oamenii
nici nu se mai vedeau de atâtea case.
deveniseră ei înșiși case,

case sălbatice,

cu fețe îmbrăcate în iederă, cu fațade adăpostind în bărbile lor

de țapinari muralosexuali
toate păsările rătăcitoare prin noapte.
oamenii-lupi se păzeau între ei de ferestrele
înfometate ale caselor ce clipeau priviri sfredelitoare

și-și urlau
unii altora ochi în ochi
de teamă să nu le muște oamenii-șerpi
din hornuri, să nu le înghită 

fumurile prin care comunicau.
și-atunci se așezau la mese lungi, sub cerul încruntat,
brăzdat în riduri adânci de oamenii cu elice,
cu reflectoare ce vedeau și răpeau gânduri
și se hrăneau cu tăcerea lupilor singuratici.

până-ntr-o zi, când casele rămase singure pe pământ
nu au mai știut încotro și
s-au mâncat între ele până s-a lăsat
ultima liniște.

* subtitlul îi aparține lui Conu Alecu / Tarot Politic

elegia tuturor întrebărilor ce încap într-un an

(șopata a XIX-a, a II-a în care pomenim despre hărți)

un an de întrebări. sună bine ca titlu. dar nu e un titlu. nu e doar un titlu. un an la al cărui capăt l-am abandonat pe don quijote și am renunțat să mai finanțez emotional operațiunile de cucerire a unor cetăți ce nu mai există; și-am înțeles că nu trebuie să mai reconstruiesc cartagine pe locul celei de trei anterioare ori arse.

un an de întrebări – vă dați seama câte întrebări încap într-un an?

le-am așteptat răspunsurile, nu, nu le-am așteptat, ci le-am căutat iar când au venit n-am știut dacă sunt corecte sau nu, le-am citit de la cap la coadă și de la coadă la cap, le-am luat și le-am recombinat, le-am permutat între întrebări, le-am transformat pe ele, pe răspunsuri, în alte întrebări, am rătăcit prin propriu-mi deșert un an cât 40 și ceva de scurte vieți, am rătăcit și m-am prăbușit, am alungat, de câte ori s-a ivit, fata morgana, am dat cu pietre în toate mirajele și-am ignorat caravenele, mimând fericirea, interpretând rolul liniștii, decartând detașarea și trimițând la înaintare indiferența, m-a apucat disperarea, m-am îmbătat cu gânduri, m-am trezit mahmur de la atâtea nedumeriri cu care mă dusesem la culcare, am vomitat ideile rele și, odată cu ele, am dat afară și idei bune pierdute, asta e, am tras speranță pe nări și mi-am injectat intravenos minciună combinată cu adevăruri irelevante, am transpirat deziluzii, m-am speriat de șanse, am zâmbit oportunităților, am plâns când a fost vremea să plâng, căci a fost și vremea aia, cine plânge la urmă cum plânge, oare? și, în toată vria aceea, răspunsul spărgător de gheață a venit dintr-o altă lume decât a mea. m-a luat de mână, ducându-mă să văd cum arată lumina și spunându-mi iată, asta am eu pentru tine, lumina, asta pot să-ți dau, mergi cu mine de mână și eu merg cu tine, ține-te bine sau dă-ți drumul, tu alegi.

rămas fără don quijote și lăsând cartaginele așa cum le-a fost scris, m-am trezit contemplându-mi, peste harta goală, în toată splendoarea lor, munții de neputință și bălțile de comoditate și pustiurile neștiinței și văile ignoranței, întregul relief de greșeli prin care am peregrinat, odiseu hoinar. iar toate întrebările acelea care au încăput într-un un an și-au găsit în sfârșit un sens odată cu acel prim răspuns, spărgătorul de gheață din alt univers.

n-am să mă lepăd de amintiri, sunt averea mea cea mai de preț. dacă nu cumva toată averea mea. dar am să le amanetez, garanție pentru noua investiție în mine și-n mâna din lumină.

elegie între două tramvaie

(şoapta XVIII, metropolitană)

oraşul tău, din gârlă până-n parc,
pare un amoraş grăsuţ, cu arc.
şi-ntre luminile de prin vitrine
oraşul se răstoarnă peste tine.

oraş de bârfe, zvonuri şi păreri,
bazar cu efemere şi-efemeri, 
târg de-amintiri, negoţ cu bucurii apuse,
cu vorbe-n dar primite şi cu spuse.

oraşul cu paiete şi cu strasuri,
ferestre-n mii de ochi şi mii de glasuri,
cu orbitoare străuciri de un sezon,
plouate-afişe, rupte pe beton.

oraşul care-nghite tot ce-i dai,
aspirator de suflete şi, vai,
altar al unor zei nedefiniţi
cu preoţi şi cu sfinţi prea-prihăniţi.

oraşu-acesta ca o poezie,
un hipster cu fular şi pălărie,
poşete piţi şi pantofi cu toc,
aristocraţi îngrămădiţi în scări de bloc,

oraş cu blugii rupţi şi tenişi roz,
cu plete-n vânt şi pline de moloz,
abject tirşor, amant prea pătimaş,
pun punct aici şi te salut, oraş!

 

elegia celui de-al 12-lea ceas

(șoapta XVII, deșteptătoare)



cum știi
că e cazul să plusezi, să insiști, să te deschizi?
întrebare de 46 de ani, nu? 
nu știi, așa-i? 

pur și simplu
vine o clipă în care ți-e musai
să te asumi,
să te aduni,
să dai jos toate layerele acelea care te-au transformat în
propria ta închisoare,
să te scuturi,
să te lepezi,
să caști ochii, să caști gura, să caști urechile,
să uiți,
să renunți, 
să arunci prosopul,
să ridici steagul alb,
să capitulezi și să donezi armele unei 
fabrici de biciclete,
să adulmeci,
să inspiri adânc,
să dai, la expirare, tot răul
afară.

să dai,
să te dai,
să ceri,
să vrei,
să primești,
să te bucuri
că trăiești.

așa trebuie.
așa cred că trebuie. 
ce de banalități!
mi s-o fi cuibărit poptămaș în tastatură.
dar așa cred.

elegie lângă o fotografie

(șoapta XVI, picătură chinezească)


scrie, îmi spune.
scrie!
scrie orice. doar scrie.
scrie despre ea.

am mai scris despre ea.
scrie!

o carte întreagă am scris.
scrie!
și i-am dat foc.

și tot ce scriu e despre ea.

scrie!
mai scrie o carte, îmi spune.
nici o carte nu seamănă cu alta.

nici ea nu seamănă cu alta.
nu seamănă nici măcar cu ea, știi?

atunci scrie, îmi spune.
scrie!

elegie interminabilă

(şoapta XV, despre cuvinte)

cuvintele pe care le-am rostit pentru că aşa s-a cuvenit,
cuvintele pe care le-am rostit deşi nu trebuia,

vorbele nespuse când nu era cazul să le tac,

vorbele nespuse de care pur şi simplu nu a fost nevoie.

toate

mă dor.

toate adevărurile mele

toate greşalele,

toate cuvintele pe care n-am să ţi le mai spun
vreodată

mă dor.

îmi rămân mie la partaj,

ticăit de ceasuri defecte într-o fără de sfârşit dimineaţă de luni.

elegia dincolo

(șoapta XIV, dintr-o altă poveste)

lebedele vor dormi în
același pat de stuf moțăind sub aripă
broaștele își vor vedea nestingherite
de orăcăiala lor
luna se va oglindi cât toate zilele peste iaz
furtuni vor veni și
vor trece
muzici se vor mai compune
chiar și manele
câinii vor mai lătra
besmetici
la toate roțile de bicicletă ale lumii
scârțâind în colbul uliței
indiferent de oră

și
toată lumea care te cunoaște
va fi de partea ta
toata lumea nu care te cunoaște 
îți va fi împotrivă
toată lumea care nu te cunoaște
va fi de partea ta
toata lumea care te cunoaște
îți va fi impotrivă

elegie întârziată

(șoaptă 13, după cum îi spune și numele)

locuiam doar în muzici
ne visam doar pe noi
dormeam între două gări
între două avioane
pe scaunul de la culoar
eu pe buzele tale
tu în inima mea
în sărutul dat pe fugă
peste schimbătorul de viteze
iubito
mai știi
locuiam în cd-uri
pe care le tot roteam
între două gări
între două avioane
eu pe tasta 1 a agendei tale telefonice
tu în toate literele alfabetului meu
locuiam
în pauza dintre melodii
pusă pe repeat
mai știi
iubito
mi-erai acasă
și-era de-ajuns

elegie inutilă

(a 12-a șoaptă, al 12-lea ceas)


din mintea mea
nu mai coboară nici o amintire,
s-au baricadat acolo, sunt
ale mele, nu dau nimic, nu mă lepăd de ele; afară,
zăpezile se topesc din priviri și ne pierdem
în mocirlele altora
până la glezne,
până-n genunchi,
până pe aripi,
până în gânduri.

nu mai aștept nimic.
n-ai nimic să-mi mai dai dar
încă-ți cer
totul.
iubito,
pe mine ție
redă-mă!

elegie de crăciun

(șoaptă, a XI-a, colindată)

tu să te ierți de tot ce ți se-ntâmplă
în lumea ce-o trăiești prin ochi căprui
în care n-a mai nins decât la tâmplă.
tu să te ierți, nu-i cere asta nimănui.

tu să te ierți că n-avurăm dreptate
când ne-am tăcut în loc să ne cerșim
tu să te ierți, căci altfel nu se poate
păcatele să ni le ispășim

ai să te ierți că nu poți fără mine
(nu ai fi tu dacă altfel ar fi)
și-nchisă de-acum pururea în tine
când va fi cazul mie-mi vei vorbi.

n-ai să te ierți în fiecare noapte.
ai să te minți în fiecare zi.
și cât putea-va sufletul să rabde
tu-ți vei greși. iar eu te voi iubi.


(după o idee de adrian păunescu)

elegie ermetică

(șoapta #10)

doamnelor și domnilor,
iubita mea dintotdeauna,

m-am întâlnit ieri, după amar de vreme,
cu mine.
arătam
mult mai îmbătrâniți, amândoi
și nu păream să-mbătrânim prea frumos.
eu, cel puțin.
nu știu dacă pot spune asta
și despre mine.
ca de obicei, eram închis ermetic,
precum un jurământ trapist.
nici o emoție nu avea voie să mă trădeze
în vreun fel.

am vorbit nimic
minute în șir,
poate ultimele, poate primele,
în loc să adunăm cele două bătrâneți
într-o îmbrățișare,
poate ultima, poate prima.

doamnelor și domnilor,
iubita mea dintotdeauna,

am luat două bilete la un tren în timp,
aș vrea să mă invit acolo unde nu am ajuns
când trăiam timpul nostru.
haide, vin?

și-apoi
vom goli sertarele
de toate manuscrisele niciodată începutelor
povești cu final neterminat.

elegie fără fond

(a noua șoaptă, veche, nu nouă)

paşii ăștia goi spun poezii pline.
poeziile ăstea pline se revarsă peste trupurile goale.
minciuna unei
împerechieri de formă fără fond
de ten şi
întreaga zestre de rimel. uite-o. prelinsă.

PLÂNGI, că plouă.
plouă. picioarele-mi
sunt ca buzele când ţi le sărut.
cleioase
umflate
umede
aromate şi
plângi.

plouă prin pădurile cândva virgine.
se flutură petale rupte ca nişte sâni de hârtie decupați
cu foarfeca de tăiat tablă.

se flutură
cele albe
cele roz
cele liliachii.

se pregătesc gutuii şi
ghearele vântului.

n-ai să-mi mai ploi a primăvară,
târfa mea.

elegie dalmată

(șoapta opt)


dacă m-aș fi născut în croația
nu te-aș fi întâlnit probabil
niciodată.

aș fi trăit o viață fără să mă bucur de tine și
fără să plâng nopțile în care
patul nostru era mai mare decât toate oceanele lumii,
mai lat decât toate distanțele dintre aeroporturi
și mai rece decât ultimul iceberg în viață.

aș fi murit, poate,
de o mie de ori apărându-mi țara,
mi-ar fi ridicat statuie în satul meu natal, o cruce din pietre albe,
de râu,
pe care ar fi scris că până și
cel mai destrăbălat om din lume
a fost sincer și fără de prihană când s-a sinucis
pentru marea iubire.

n-ar fi avut de unde să știe de tine nimeni.
nici ei,
nici măcar eu.
și sigur nici marea
în care mi-aș fi spălat de atâtea ori toate păcatele,
ca atunci când, dimineața, mă lepădam de ispite
aspirându-ți ochii,
respirându-ți vocea,
ca vânturile calde ce bat dinspre mare și plâng.

să plâng, îmi spuneam,
lacrimile limpezesc sufletul.
și-așa s-a născut marea.

dacă m-aș fi născut în croația
mi-aș fi plâns frații plecați prea devreme
și surorile rămase acasă nepăzite
și nu aș fi crezut că și verișorii cu care astăzi mă pândesc prin tranșee
și-au pierdut frații prea devreme iar
surorile le-au rămas nepăzite
acasă.

uite, știi?
nu am cum să mai mă nasc a doua oară
nici în croația,
nici pentru noi.

n-ai să afli niciodată cum ar fi trebuit să ne fie
acolo unde munții se prăvălesc în mare iar
ochii tăi căprui limpezindu-ți sufletul
ar fi învățat să plângă sincer
pentru prima oară
de fericire.

elegie absinthie

(șoaptă veche, șoapta șapte)

încep să văd prin mine
la fel cum
m-aș uita spre lume
prin lentilele unui pahar de absinth,
aburite de fumul ierbii
într-o veche si portocalie cafenea
art nouveau
dintr-o praga în care cine trădează
jocurile iubirii
nu a trăit
decât o lungă minciună

micro-elegie într-o șoaptă, două sau trei

(a șasea șoaptă, reciclată)

nu știu cine ești
și ce-mi faci.
știu că vreau să fii
și să-mi faci.

fiecare dintre noi iubim
o dată în viață
un înger.

elegia geografiilor de nisip, praf și pulbere

(șoapta cu numărul V)

nu mai erau lumi de descoperit,
iubito,
hărțile toate
stăteau bine-mersi bătute în cuie.
granițele fuseseră de mult trasate
de niște generali ajunși între timp
imnuri de stat
sau nume de buldog
și nimeni nu le mai mișca de colo-colo.

și nici planete nepopulate nu mai erau,
întregul univers, iubito, era de pe-acum
colonizat,
pe-alocuri cu gândul,
pe-acoluri cu vorba,
pe-alocuri cu fapta.

și-atunci ai venit tu, iubito, de lumea ta
ancorându-mă,
într-un port din
globul tău cu parametri variabili,
cu hărți fluide,
uneori mai rotunde,
alteori mai lăsate,
tresărind deodată cu fuga printre anii în care
ai rătăcit
în căutarea singurei călătorii pe care aș fi vrut să o fac,
alături de tine.

și-am trăit, iubito, fericiți în globul tău
de cristal
până când ne-am dat seama
că toate globurile lumii nu-s decât
niște biete gloabe,
nu-s decât
baloane de săpun.

iar toate geografiile posibile, iubito,
se rezumă la hărțile din noi.
singuri le desenăm,
trăgând frontiere cu crengi uscate
prin dunele de nisip
bătute, iubito, de vânt.

Elegia toamnei care va veni

(a patra șoaptă)

pe-a patra elegie spusă-n șoapte
ar trebui să o primești acum, la noapte.
ar trebui să vin să-ți bat în geam,
eu, prima frunză ce-a căzut din ram
când orologiul plânge moartea lui august
sălbatic, singuratic, vagabond și frust.

vezi? ultimul amurg din vară, doamnă!
sunt eu și-am să mă-ntorc la tine toamnă.
am să-ți cad, frunze, peste pași pierduți
când iar te vei minți cu gânduri iuți
împleticite-n șoapte nefiresc.
călcându-mă, în vene-am să-ți foșnesc.

pe post de puls ți-or bate amintiri.
vieții degeaba-i ceri despăgubiri.
te va taxa la suprapreț plus tva
și-n notă a inclus plecarea mea.
sunt adevărul tău, iubito, știu că știi.
iar toamna vine numai la cei vii!

Elegia trei. Numele tău.

(a treia șoaptă)

în carnețelul meu
de șoapte am în lucru o poezie în care
mă laud că am uitat de tine.
 

am înșirat acolo toate lucrurile pe care le-am făcut de când
ne-am despărțit.
un jurnal de singurătate dar, desigur, la final îi voi spune „jurnal de
libertate”.
 

povești scurte, în câte un vers, despre
diminețile în care mă dau jos din pat pe care parte vreau
și nimeni nu mă ține la ușa băii când fac pe mine;
despre prânzurile pe fugă luate în fața tastaturii
pentru că masa-ntinsă e pierdere de vreme;
o strofă ar fi despre mersul alene spre casă, cu pauze lungi pe băncile din parcuri și
câte o bere în toate cârciumile de pe drum, noii prieteni
adunați la fiecare tejghea;
despre capacul de la weceu lăsat ridicat nu cred că voi scrie pentru că
nu dă bine într-o poezie.
 

poezia asta va fi în versuri
ca să o poată pune apoi pe note o trupă de mare succes, să facă din ea
un mega-hit melancolic de plâns în fiecare toamnă,
când zeci de alții ca și mine vor cânta la refren „și numele ți l-am dat uitării, iubirea mea”.
 

și, știi?, toată poezia asta ar purta pur și simplu, numele tău.