poveste din ultimul vagon

mor câte puțin ori de câte ori calc dezechilibrat prin bălțile pline cu mucuri de țigări ale străzilor tale, în orașul tău cu asfalt mlăștinos din care nici o linie de metrou nu trece dincolo de sterpele câmpii locuite de omuleți bătând un nedeslușit pas de defilare spre abator, atenție, mi s'au închis ușile, toate ușile, nu mai urmează nici o stație, în paradis nu au stații de metrou, bine, nici în infern nu au, oricum nici o garnitură nu pleacă spre raiul de pe pământ, acolo, în raiul ăla m'am născut și am murit deja, aici, acum, doar trăiesc pentru că așa mi s'a cerut, scrie în fișa postului, trebuie să bifez, stau la geam și peisajul e același, mereu același, trecătorii nu au fețe, au numere, nu au nume, au niște machiaje scrijelite cu vârful holșurubului pe o bucată de pânză umplută cu idei luate de'a gata, în orașul cu străzi nămoloase și căi ale victoriei și case de toleranță și moloz precum sub tălpi așa și în gândurile noastre prăfuite, nu mă mai aștepta, nu pot să mă mai dau jos din acest vagon, metroul meu stă cu ușile închise, de jur împrejur, blurate, vesele, colorate, toate luminițele de la capătul tunelului, toți călătorii au biletele compostate, ce frumoasă e viața, urlă controlorul, azi vom sta aici pentru totdeauna, să dea dracu' să mai moară cineva că facem urât se aude vocea controlorului din stația de amplificare, din gură i se preling imagini cu oameni dând din mâini, i se preling imagini cu oameni din gură, i se preling oameni direct din gură controlorului, ce imagine, oameni din ale căror guri se preling oameni, mulți oameni, alți oameni, suntem toți, ușile nu se mai deschid niciodată în vagonul nostru de metrou încăpurăm de'acum toți și'or să mai vină și'o să le facem loc și măcelarii de la abator vor fi printre ei, or să ne pună să ne tăiem unii pe alții pentru că cineva trebuie să mai și muncească în vagonul nostru care nu va pleca oricum nicăieri, or să ne dea voie să stăm aici, vagonul nostru va sta veșnic, ca o plimbare prin orașul tău băltind el însuși prin mocirla vieții plină de țigări fumate ba pe de'a'ntregul, ba pe jumătate, de supărare sau de prea bine, între două garnituri de metrou ca niște pungi de plastic trase peste cap, garnituri de metrou care nici măcar nu mai vin și degeaba aștepți, acest peron este doar un vagon închis, nu'ți zisăi deja, un vagon în care intrăm pe rând toți și rămânem aici, tâmpindu'ne cu fiecare ceas, cu fiecare virgulă, cu fiecare ușă dinte cele oricum închise prin care nu iese nimeni, niciodată, de ce ar și ieși că doar ce'au intrat iar trenul nu a plecat nicăieri și nu va pleca, e aici pentru noi, să ne bucurăm, așadar.

De ce mă strângi în pumn?

am încercat să-mi tot vând gândurile.
nimeni n-avea mărunțiș, umblau
toți
cu bancnote mari în minte și nici eu
nu aveam din ce să le dau rest
căci gândurile mele dacă îmi dau cu rest nu mai sunt bune
de nimic,
nici de vânzare nu mai sunt bune

așa că
le dau de pomană, pe treptele unei mânăstiri,
înconjurat de șarlatani cu palma întinsă
din care răsar pseudopsalmi, mânca-ți-aș portofelul de japonez zgârcit,
lovi-te-ar tramvaiul 16 când plouă și salvarea nu are loc să înainteze prin ambuteiaj.

luați-le repede, altfel
or să mă calce
pe cap
toți șarlatanii cărora le obturez lumina palidă
cu strălucirea geniului meu
revărsând pe treptele de travertin
mici infinituri de înțelepciune
puncte și linii și planuri care
se înmulțesc precum iepurii
născând realitatea voastră
tridimensională
și știrbă

luați-le și striviți-vă în pace!

Pastorală verde pe pereți

aș fi vrut să cresc un
covor de păpădii pe tavan
să ne tăvălim prin el de la da
la nu
și
îndărăt

să ne ningă-n nopțile cu puf
când mă-mbrățișai să
-mi tai respirația să
mă înghiți să
nu mă pierzi să
nu mai plec


ar fi fost
cel mai fără sens câmp din lume
dar singurul sens din lume erai tu

prin lanurile de păpădie
vânturile se-nvârt în 2πr
până amețesc
când amețesc se fac spirală
și se-ntorc mereu la tine.

Poetului Ionel Bota, în loc de la mulți ani

Toate acestea fiind zise
au rămas pe lume doar cuvintele poetului.
Cam cum tresar
pașii fecioarelor prin roua dimineții.
Această din urmă metaforă e, însă, imposibilă sau
improbabilă și a fost scrisă doar
de-amorul poetului. Căci
pașii fecioarelor nu se mai preumblă prin roua dimineții
și nici fecioarele, ele, nu mai sunt ce erau odată.
Rămân, însă,
poetul și
cuvintele sale, mai colorate decât
toate pastelurile lumii puse laolaltă.
Toate celelalte au fost deja zise.

Șantier! Lectură pe proprie răspundere.

cum ar fi, mă,
ca atunci,
știi,
ca atunci când
poezia
se vântură nescrisă,
bezmetic,
prin stomacul gol al poetului
grohâind silabe,
silabe obosite de atâtea împerecheri anoste,
de-a dreptul eșuate,
bifate ca la turiștii japonezi obiectivele,
de dragul animalicului, doar,
sau de dragul semnelor care-s musai să iasă în
cutiuța
vieții cea de toate zilele,
pentru ca seara
zilele astea să nu ne tot dea cu rest.

vezi?
fără rosturile ei vintage,
viața nu e decât o pereche de pumni
trași în cap
tastaturii.

și-acum închidem.
și-om mai deschide.
sau nu.

ne moare verbul

toate cuvintele
spuse de alții;
toate cuvintele-s
spuse.
de alții.
rostite deja.
rostite.
și scrise.
și citite.
cuvintele goale,
fără identitate.
cuvinte defecte,
fără piese de schimb.
mă-nțelegi?
cuvinte dezbrăcate,
fără lenjerie intimă.
ca niște biete victime anonime,
necunoscute și neidentificabile,
abandonate în gropi comune.
a-ban-do-na-te, mă-nțelegi?
toate cuvintele, mă-nțelegi?
n-au adn. n-au sens. n-au vână. n-au verb.
le-au spus de-atâtea ori.
le-au spus cei ce știau vorbi dar
și cei ce nu.
și-atunci au îmbătrânit înainte de vreme.
le moare verbul.
nu știu dacă mă-nțelegi.
ne moare verbul.

Sonetul Zero (o joacă; cu Shaky)

"De e minciuna-n vers ce-am rotunjit

reneg ce-am scris si nimeni n-a iubit."

Sonetul 116

... și arsă de atâtea încercări, iubirea

din propria-i cenușă reînvie.

cuprins de dor, o viață-ntreagă scrie

în palma celei ce-i frământă fericirea.

oh, valuri sparte des în poarta vieții

și sărutând pe urme pașii celor doi,

vă duceți să vă-ntoarceți înapoi,

ca soarele la poarta dimineții.

(de nu-i așa, oh, Will, te rog să vii

și-n locul meu sonetele să scrii!)

Bill! Bill! Bill! I can see you're annoyed

Rowan Atkinson in „A Small Rewrite”