din două singurătăți

dacă n-aș fi fost

frate cu singurătatea

nu ți-aș fi cerșit-o

pe a ta;

nu ți-aș fi spus poezii,

uneori scrise cu mânuțele-astea două;

n-aș fi rătăcit besmetic

printre pumnii vieții,

înaintând cu ochii învinețiți

și gleznele julite

spre compresele tale din concentrat de femeie.

dacă n-aș fi fost

frate cu singurătatea

aș fi râs prostește de singurătatea ta,

ca și cum aș fi asistat la o reprezentație de circ

pentru plebea cetăților fără pâine.

aș fi sărit,

nepăsător,

de la o contorsionistă la alta

și m-aș fi deghizat în faun,

savurând toată cohorta de neveste emancipate

o singură data în an,

la început de carnaval.

și m-aș fi culcat pe o ureche,

pe cea sănătoasă,

ca să nu-ți aud singurătatea plângând,

dacă n-aș fi fost

frate cu singurătatea.

(original postată aici)

O să ne povestim, bătrâne. Poate că a venit vremea!

”El se credea neînţelesul pământului deşi era cel mai iubit dintre pământeni.”

Mi-e dor de tine, Iuliane. Știi? Uneori, așa, fără să am acoperire în cele ce spun, mă apucă dorul de tine, Iuliene. Dorul de tot timpul ăla pe care nu l-am petrecut împreună deși eram amândoi din aceeași plămădeală. Poate tu puțin mai copt dar, Iuliane, știi?, aș fi fost elevul tău cel mai bun.

Îți răsfoiesc – o, da, atât de târziu; dar e un din nou, de fapt – jurnalul pe care mi l-ai dăruit în forma necorectată, manuscris 2.0, și pe care Jette mi-a mărturisit cândva că l-a citit în computerul pe care l-ai lăsat în urmă fără să-l ștergi. L-a citit; și-ai bulversat-o. Nu erai Iulian acela al ei.

Ah, nu cred că a ținut-o mult timp supărarea. În fond, tot ceea ce i-ai dăruit a fost prea frumos.

Fiecare filă pe care ai scris-o fără să te mai uiți a doua oară peste ea îmi adâncește nebunia. Toate semnele de întrebare pe care încerc să le aranjez sistematic într-un desen echilibrat, pentru ca, apoi, să mă așez în fața lui și să măsor ce e de măsurat. Toate argumentele pe care le așez în balanță după ritualul unei secte cu rădăcini matematice, o balanță defectă pentru că oricâte argumente aș căuta inima trage mai mult și mai greu iar mintea joacă de multe ori în tricoul inimii.

Nu mă ajuți deloc, Iuliane. Am creierul în pioneze, bătrâne! Te căutam ca pe un balon de oxigen, ca pe un plasture, ca pe colacul de salvare. De atâtea ori mi-am spus, în răstimp, că ești mai viu decât am fost eu în ultimii ani și, acum, când mi-aș dori să-mi dai semnul acela de viață, tu te încăpățânezi să stai cenușă. Prieten drag…

”El se credea neînţelesul pământului deşi era cel mai iubit dintre pământeni.”

Vezi? Despre asta e vorba. Exact cum scrii tu acolo. Despre asta este vorba. Cu accent pe fiecare cuvânt din propoziția trecută. Cum rezolvăm problema? Cum ucidem frica? Cum nimicim pereții din minte?

Să ne temem de răul pe care îl facem? Și de regretele pe care oricum le vom trăi mai târziu să ne temem? Și ori sau? Sau de amândouă? Să lăsăm fricii ultimul cuvânt? Cum facem, Iuliane? Între paragraful anterior și acest moment s-a pus ploaia. Ești tu, aici, afară, în ploaia asta? Plouă în toate direcțiile. Plouă să spele sau ce? Am deschis ușa terasei și am călcat puțin prin bălți. E OK, Iuliane, știi? E OK. E ud dar nu e rece. Nu e dușul ăla. Nici nu cred că de un duș am nevoie, ci de purgatoriu. Trebuie să ard. Trebuie să trec prin flăcările acestea. Altfel voi fi doar o jumătate de fericire. Și fie sunt, fie nu-s. Nu mai vreau să ofer doar jumătăți de măsură. Nu mai vreau să mă ofer pe jumătate. Nu mai vreau să fiu doar iubirea de împrumut. Și nici să fug nu vreau. Nu mai vreau. Și nici să mă închid în cochilia mea, în singurătatea asta care m-a mângâiat în anii de care tu nici măcar nu mai știi pentru că ai plecat puțin de tot mai înainte. Dar, vai, câte nu le știi…

Nu mai vreau să zac în coconul ăsta cu iluzia lui de bine. Aș face bine să mă adun, așa, vierme cum sunt, și să rup firele de mătase care mă leagă de cuibul fluturelui-mamă. Și, oricât ar fi de scurt zborul, am să îl zbor, mă înțelegi, Iuliane?

Hai, îți promit că o să povestim, bătrâne. Despre noi, despre ele. Despre toate câte ar fi de povestit. Poate că a venit vremea.

Un fel de poezie despre un fel de ploaie

ploaia asta pe care o plângem
împreună, departe unul de celălalt,
ploaia asta e glasul viitoarelor tăceri.
îmi urlă de'acum
şi'mi zgârie creierii.

în ploaia asta
se preling ultimele cuvinte,
stropi grei
sfărâmându'se ca o pedeapsă peste pervazul altor păcate.

ca şi cum ne'ar muri vorbele în lacrimi .


şi pentru că tot mi'e dat să mă sting
am să mă'nchin
la spovedanie
zâmbetului tău, ultima lumină.

Motivațională în fața rugului

trebuie să arzi
într-un purgatoriu fără somn
într-un purgatoriu fără vise fără speranțe fără mângâieri fără așteptări.
să-ți arunce peste jar tulpini de trandafiri ofiliți,
să te lepezi de tine,
prin toți porii să te scurgi
deodată cu secundele,
deodată cu anii,
deodată cu toate viețile cândva trăite;
și mărăcini să-ți pună-n palmă,
în pumn strângându-i să te desparți de venin.
acum.
e vremea să te îmbraci în coșmar.
toate coșmarurile
scoase la vânzare sunt la superofertă,
ia-le
și arzi odată cu ele;
trebuie să arzi
în acest purgatoriu
înainte de a înflori
de la capăt.

stop cadru

pe unde m-am învârtit

nu aveau locuri

de parcare.

şi-atunci am condus până

am rămas fără

motorină.

dintr-odată,

întreaga lumea a devenit

o imensă parcare

goală.

Spuse ea!

(poți să mă răcorești, spuse ea)
fațada din piatra de râu se sprijină peste umeri tăi dezgoliți
(îmi zboară gândul la tine, departarea mea, spuse ea)
dar gândurile aleargă, nu zboară

(tălpile mele au bătături, mai umblă și tu, spuse ea)
se dau de-a dura peste muchii de cuțit
(să mă crestez pe brațul stâng pentru fiecare dată când am crezut că mă iubești, spuse ea)
firul despicat în patru își caută întregul pierdut
(am să mă sinucid într-un vis de-al tău și am să te sângerez pe suflet, spuse ea)

dovezile mele bat pasul pe loc
(cară-te în pielea ta de Narcis, spuse ea)
port cu mine orgasmul tău în lacrimi
(într-o dimineață n-am să te mai las să te trezești, spuse ea)
ți-ai uitat amprentele pe inima mea
(fi-mi-ai isteria după care te las să mi te întorci de la alte femei, spuse ea)
cum n-o să vă mai iubească nimeni, niciodată
(când vii îți lași restul amantelor la bagaje pierdute, spuse ea)
miile de secunde în care sunt al tău
(am să te urasc din nou ca de fiecare dată, spuse ea)
și miile de vieți în care nu mai exist
(apoi am să te doresc, spuse ea)
în rest, aripi fără stare
(o să mă las răcorită de alții, spuse ea)
mirosim a străinii ce ne-au pângărit
(dar tot tu ma vei săruta ultimul, spuse ea)

Primăvara începe în altă parte

Ce i-a mai rămas, de fapt,
primăverii?

O listă lungă - în excel, doar suntem generaţie de corporatişti,
avem bonusuri şi obiective (sau invers),
niciodată emoţii şi bucurii.

Lista lungă, spuneam, de răspunuri gata pregătite,
aşteptând
întrebările pe care ne temem să le punem.
Multe.
Toate.
Toate întrebările care au stat la un moment dat
claie peste grămadă
în poarta inimii,
de era să murim.
Dacă am fi murit, am fi trăit
mai bine;
am fi răsărit flori
şi am fi râs în soare. O oră, o zi, o mână de copil rotofei.

Am rămas.
Să facem umbră pământului.
Să facem
umbră altor flori.

Ne trezim dimineaţă şi vrem să aflăm ce greşeşte celălalt dar
nu ne pasă de greşelile noastre.
Noi nu greşim, nu-i aşa?
Niciodată.

Primăverii nu i-a mai rămas nimic din noi.
Ai vrut să găseşti un buchet de ghiocei în poezia asta?
Îmi pare rău.

Primăvara începe
în altă parte!