Fugit tempus

so we do

this and that

so we dance

so we talk

about all the shitty nothing

so we laugh

so we cry

so we drink

so we piss

so we come

so we go

so we are

so we leave

so we're no longer there.

so we are not!

Poem de pus pe muzici de vre'un folkist cu har

ce'auzi sunt numai vorbe de pus pe o chitară.
le'ma scris cândva prin iarnă să ţi le cânt la vară,
au rimă - şi'asta, dragă, cam rar mi se'ntâmplă;
şi'anume când destinul iubirea'mi pune'n tâmplă.


să te îmbraci în straie de alge şi de amor
când am să pun pe tine acordul meu minor
când valul alb s'o sparge spăşit de glezna ta
ca o mireasă mută dar sigură pe ea
trecând pe vârfuri pragul bătrânei catedrale
când trena'i lungă zboară puzderia de petale
pe care bucălate fetiţe le'au prelins
covor de albe vise spre viitorul nins
cum ninge'azi, iubito, când nu mi te'ai născut,
când scriu aceste rânduri şi noaptea a căzut.
mi'e gându'acum la titlu - şi'i zic cum am habar:
poem de pus pe muzici de vreun folkist cu har.

ce'ai auzit sunt vorbe de pus pe o chitară.
le'ma scris cândva prin iarnă să ţi le cânt la vară,
au rimă - şi'asta, dragă, cam rar mi se'ntâmplă;
şi'anume când destinul iubirea'mi pune'n tâmplă.

Fotografie de copertă

la început se îmbrăca în rochii din trandafiri.
vai,
ce minune, murmurau trecătorii.
cât e de frumoasă,
murmurau muritorii.
vai.
şi'ntr'o bună dimineaţă,
la deschisul florilor,
rochia de trandafiri a'mbrăcat'o cu totul.

îi creşteau trandafiri
de sub piele, de sub
unghii,
de sub tălpi, chiar.
vai,
ce minune, murmurau trecătorii.
cât e de frumoasă,
murmurau muritorii.
vai.

dintre toţi, doar unul
a fost să'i fie grădinarul.
premiul cel mare.
grădinarul a murit ciuruit de spini
pe o cruce din lemn de trandafiri.

vai!

James Blunt

ochii de catifea verde-marin strâng în braţe cabina telefonică, mai s'o sugrume; se simte perforată, neajutorată;

pierde sensul conversaţiei, şirul cuvintelor se împotmoleşte, izbindu'se mut în pereţii de sticlă; aceleaşi, mereu aceleaşi...

stă pe bordura trotuarului şi nu îşi mişcă privirea; e contondentă dar răcoroasă, ca o briză de noapte peste umerii ei încinşi;

vocea soţului, la celălalt capăt al firului; aceiaşi voce, mereu aceiaşi...


ce'o fi vrând de la ea? punctul în care se află vine şi se'ndepărtează ca'ntr'un delir, de parcă ar fi cuprins'o febra; timpul se scurge în parametri vizibili; şi, totuşi, el, acolo, pe bordura lui, numai a lui, pe veci a lui, jucându'şi şireturile cu arătătorul mâinii drepte, stă nemişcat; la fel şi ochii lui, catifea verde-marin, ca o briză de amurg împrăştindu'i primele fire de nisip uscate de pe coapse

vocea soţului, sunete fără noimă; aceleaşi, mereu aceleaşi…

va leşina, cât de curând va leşina… genunchii îi sunt rigizi ca oasele meduzei; toate păcatele lumii îi trec prin minte; nu, prin stomac îi trec, bătând din nişte aripi firave, transparente; el, acolo, în punctul lui nemişcat, de o veşnicie încremenit; ea, captivă în cabina cu pereţi de sticlă, strâmtă, tot mai strâmtă; dacă ar veni şi i-ar smulge bluza ar trăi, probabil... ar trăi. cum n'a trăit niciodată.

vocea soţului, atârnând pe fir, bătând câmpii; aceiaşi câmpi, mereu aceiaşi...


a disparut în spatele unei maşini ce tocmai a parcat între el şi cabina telefonică. se ridică… se ridică să o vadă! o priveşte! se apleacă şi intră în maşina; sărută şoferiţa şi pleacă, odată cu maşina; din întoarcere îi aruncă o privire; o ultimă privire care spune prea mult şi prea puţin; acea privire... privirea!


„mai eşti acolo?”

Pândarul singurătăţii (variantă)

Special guest star Cornel Pârvu se întoarce. Încă o filă de jurnal poetic de călătorie.


Am fugit de lume
Cât am putut de repede,
Ca să ajungem departe.

Acolo,
Unde lumina curăţă spaţiul
De tot ce împiedică privirea
Acolo,
Unde până şi moartea,
complet deshidratată, moare subit
ca urina şacalului, în nisipul placid.
Spre mirarea noastră, am găsit acolo – un om.

Abisul depărtării începea direct
Din marginea cuibului lui
de pasăre neştiută.

Îşi curăţa rar şi calm,
Cu membrana nictitantă a pleoapei
Fântâna ochiului.

Alfel spus, închis perfect
În pielea-i întunecată,
Ca un bolovan puţin mai mare şi mai viu
Ne-a făcut să ne gândim,
Ca musafiri nepoftiţi ce eram,
Că ar trebui să-i oferim ceva

Dar el avea, şi ne-a dat, totul:
Apă rece din canistra
Învelită în fibre aspre,
Ceai cu paharul mic,
Interminabil.

Întrebarea era:
De unde avea atâta zahăr?
Poate-l scotea din sufletul lui de copil.

Ne-am dat seama de asta
Imediat ce a scos o praştie
Împletită din lână albă,
A pus o piatră,
A învârtit-o şi a aruncat-o
Cu un sfârâit muzical.

Ori deşertul nu e deşert
Ori el e un vrăjitor!
Ne-am zis la început pe limba noastră,
Până când, brusc, Zen, a început să-şi
Amintească araba învăţată la Tomis.

Apoi a scos altă praştie,
Cu crăcane de lemn,
Mult mai precisă,
Dacă luăm în considerare
Ţinta văzută numai de el.

În sfârşit, a adus din cuib
o cârpă soioasă
Din care a scos o bijuterie de puşcă din 1911,
Cu care a tras un foc fără să ne prevină,
Aşa, ca între noi copiii,
De ne-a spart timpanele.

Ne-a împăcat imediat,
Cu încă un ceai fierbinte.

Avea timp pentru noi,
Bolovani mişcători, din marginea orizontului.
Dacă-i ceream ceai, ceai, ceai, o zi şi o noapte
Ne-ar fi făcut într-una.

Nu prea ne mai puteam despărţi..

Aşa că şi-a luat puşca
Şi s-a suit în maşina noastră,
neagră, ca un bolovan lustruit
şi am plecat împreună.

Totul devenise atât de relativ
Încât nu ştim cât am mers
Dar a trebuit să oprim,
Să-l lăsăm să se întoarcă singur, pe jos,
Netulburat de nici o perspectivă,
Bună sau rea,
Cu picioarele goale şi negre,
în papucii de plastic albastru

Era pândarul benevol al singurătăţii
pe care ar fi putut probabil
s-o nimerească până acum,
cu una din armele lui
şi s-o împuşte mortal.

Dar atunci,
Ce-ar mai fi putut face
Cu viaţa lui?

Ţelurile noastre,
Erau aceleaşi.

(Siria, 2010)

Paznicul deşertului (ucigaşii de prigorii)

Special guest star: poetul Cornel Pârvu, în civilie doctor în ştiinţele naturii, zis (pe bună dreptate) şi Seniorul; extrase în ritm poetic dintr'un jurnal de călătorie prin Siria.

Din toată historia naturală

N-au mai rămas

Decât tarpanii norilor

Cu coame de plumb

Pe sub coamele singurătăţii.

Între depărtare

Şi stare

Uite cât loc e sub soare!

Asta simţi, când drumul aleargă

Înainte şi-napoi, egal,

Nestingherit

De durere sau milă.

Plictisu-i mort,

Blazarea ucisă,

Preţul plătit:

Neantul mi-a julit, iar, o coastă.

Deşertul stoarce apă

Din piatra orizontului

Apă de foc, care joacă.

Nu puteam bănui

În pustiul bolovănos

Ca o mare de iaurt de bivol negru

Micul adăpost

Al paznicului deşertului

Şi totuşi el exista.

Împuşcase prigorii,

Le decapitase, le jumulise

Şi le prăjise.

Pozez interzis,

Zeci de capete cu ciocuri zâmbitoare

Şi pene colorate,

Pe nisipul gălbui.

Nu mă încearcă

Nici un strop de tristeţe,

De vină,

Sau de urină.

Ura de mine regurgitată-i, tată,

În  fierbintea Arraqqah.

Spaima - pierdută

În visul pierdut,

Bucuria topită

Şi uscată,

ca o spumă,

Pe ţărmul lacului Al Assad.

În necuprinsul Aici,

Zac cartuşe goale peste tot,

Pe dealuri pietroase

Şi-n tufişuri ţepoase.

Desigur, o vânătoare e totul.

Moartea acestor prigorii

Atrase de cinci măslini pitici

Udaţi cu cana,

Nu mă impresionează.

Îmi pare foarte  rău că nu-mi pare rău.

Dar n-am ce face.

Sunt forţe mult mai mari decât moartea

În jur.

Nu pot decât să respect plictiseala

Şi foamea băieţească

A acestor bătrâni vânători

Şi paznici cu puşca

Ai deşertului nostru.

fotografii mişcate

uneori (dar
numai uneori) nu's în stare să mă leg în vorbe zile în şir, uneori
mă caut prin mine şi
nu's,
oricât m'aş lua la puricat, nu ştiu unde m'am pus, unde
m'am lăsat şi
nici măcar dacă eu a existat vreodată;
uneori sunt un produs bun de povestit, cu cod de bare şi
fără discount
pentru că viaţa mea poate fi
o bârfă
de larg consum şi
cea-mai-bună-vânzare.

stau la geam, uneori (dar numai uneori), un geam
zidit,
fără privelişte, şi caut
ceva ce
nu este;
scrijelesc amintiri pe cărămizi
şi
toate'mi dau cu rest
şi eu îmi dau cu rest şi,
uneori
(dar numai uneori),
chiar eu mă dau

ca rest!