”El se credea
neînţelesul pământului deşi era cel mai iubit dintre pământeni.”
Mi-e dor de tine,
Iuliane. Știi? Uneori,
așa, fără
să am acoperire în
cele ce spun, mă apucă
dorul de tine, Iuliene. Dorul de tot timpul ăla pe care nu l-am petrecut
împreună deși eram amândoi
din aceeași plămădeală.
Poate tu puțin mai copt
dar, Iuliane, știi?, aș fi fost elevul tău
cel mai bun.
Îți răsfoiesc
– o, da, atât de târziu; dar e un din nou, de fapt – jurnalul pe care mi l-ai
dăruit în forma necorectată, manuscris 2.0, și pe care Jette mi-a
mărturisit cândva că l-a citit în computerul pe care l-ai lăsat în urmă fără
să-l ștergi. L-a
citit; și-ai
bulversat-o. Nu erai Iulian acela al ei.
Ah, nu cred că a ținut-o mult timp supărarea.
În fond, tot ceea ce
i-ai dăruit a fost prea frumos.
Fiecare filă pe care ai
scris-o fără să te mai uiți a doua oară
peste ea îmi adâncește nebunia. Toate
semnele de întrebare pe care încerc
să le aranjez sistematic într-un
desen echilibrat, pentru ca, apoi, să mă așez în
fața lui și să
măsor ce e de măsurat.
Toate argumentele pe care le așez în
balanță după ritualul unei secte cu rădăcini matematice, o balanță
defectă pentru că
oricâte argumente aș căuta
inima trage mai mult și mai
greu iar mintea joacă de multe ori în tricoul inimii.
Nu mă ajuți deloc, Iuliane. Am
creierul în pioneze, bătrâne! Te căutam ca pe un balon de oxigen, ca pe un
plasture, ca pe colacul de salvare. De atâtea ori mi-am spus, în răstimp, că ești mai viu decât
am fost eu în ultimii ani și, acum, când
mi-aș dori să-mi
dai semnul acela de viață,
tu te încăpățânezi
să stai cenușă.
Prieten drag…
”El se credea
neînţelesul pământului deşi era cel mai iubit dintre pământeni.”
Vezi? Despre asta e
vorba. Exact cum scrii tu acolo. Despre asta este vorba. Cu accent pe fiecare cuvânt din propoziția trecută.
Cum rezolvăm problema? Cum ucidem frica? Cum nimicim pereții din minte?
Să ne temem de răul pe care îl facem? Și de regretele pe care oricum le vom trăi mai târziu să ne temem? Și ori sau? Sau de amândouă? Să lăsăm fricii ultimul cuvânt? Cum facem,
Iuliane? Între paragraful anterior și acest moment s-a pus ploaia. Ești tu, aici, afară, în ploaia asta? Plouă în toate direcțiile. Plouă să spele sau ce? Am deschis ușa terasei și am călcat puțin prin bălți. E OK, Iuliane, știi? E OK. E ud dar nu e rece. Nu e dușul ăla. Nici nu cred că de un duș am nevoie, ci de purgatoriu. Trebuie să ard. Trebuie să trec prin
flăcările acestea. Altfel voi fi doar o jumătate de fericire. Și fie sunt, fie nu-s. Nu mai vreau să ofer doar jumătăți de măsură. Nu mai vreau să mă ofer pe jumătate. Nu mai vreau să fiu doar iubirea
de împrumut. Și nici să fug nu vreau. Nu mai vreau. Și nici să mă închid în cochilia mea, în singurătatea asta care m-a mângâiat în anii de care tu nici măcar nu mai știi pentru că ai plecat puțin de tot mai înainte. Dar, vai, câte nu le știi…
Nu mai vreau să zac în coconul ăsta cu iluzia lui de bine. Aș face bine să mă adun, așa, vierme cum sunt, și să rup firele de mătase care mă leagă de cuibul fluturelui-mamă. Și, oricât ar fi de scurt zborul, am să îl zbor, mă înțelegi, Iuliane?
Hai, îți promit că o să povestim, bătrâne. Despre noi, despre ele. Despre toate câte ar fi de povestit.
Poate că a venit vremea.
