luni, 21 octombrie 2013

paris. cele mai banale gânduri sub lucarnă (nu e poezie. poezia suntem noi)



deasupra noastră
cerul
doar cerul prin lucarna mansardei din montmartre.
parisul în noi,
noi în paris.
mergem de mână
precum sena și sticlele de vin
date peste cap sur le quai
pe rive gauche
perechi perechi
au dessus de pont neuf
unde am stat și orice am fi făcut
ne-am iubit

nu e poezie.
poezia suntem noi.


luni, 30 septembrie 2013

elegia soldatului mahmur


de moarte n-am
nici un motiv să mă tem.
o să am
timp o veșnicie să mă ocup
numai de ea.

și nici nu mă tem că
alții te vor dori. te vor avea dar
toate drumurile minții tale duc
în brațele mele.

mărșăluiesc
batalioane de nedumeriri
bătând pas de defilare pe puntea asta
suspendată.
ezitările toate înregimentate sub același drapel
sapă tranșee;
plantează mine
în sufletele noastre,
îndoieli cu fitilul amorsat așteaptând doar să
călcăm strâmb - nici cu gândul,
nici cu fapta,
ci cu teama.
doar cu teamă.

cu teama de noi.

o, da! și eu mă tem.
mă tem
că-n mahmureala asta
a ta și-a mea
îmi trec zilele
fără să apuc lăsarea la vatră.

joi, 26 septembrie 2013

viața noastră fără noi


ne'am cocoșat, iubito,
ca niște semne de'ntrebare la capătul unor nedumeriri
inutile.

ne'au călcat în picioare, iubito,
răspunsurile de care
zău ca n'aveam nevoie.

și'ntr'un final, minunea mea,
rătăcind printre îndoieli,
am uitat să trăim.

să ne trăim.

miercuri, 18 septembrie 2013

Iarmaroc



uneori m’aș îmbăta cu ploaia asta
prin care,
mai îndărăt, prin vară, aș fi umblat desculț...

vezi tu,
lumea e plină de
bărbați socializându-se la pișoar.
își plimbă autist
bustul gol
în șoșoni cărămizii,
recitând bancuri misogine;

vezi tu,
lumea e plină de
femei purtându-și cămășile descheiate
spre deliciul unor
pensionari duhnind a mahorcă;

parcă am zăcea mahmuri pe sub mese,
la cel mai mare iarmaroc

al singurătății...


Ultimul maraton



îmi stăruie
în nări
aroma poftelor tale
(am luat viața în piept fugind
la cotituri
să nu ne vadă alții cum
furăm fericire).

tu
miroseai a femeie;
eu miroseam a tălpi ferfeniță.

eu,
phidippidesul tau.


chairete nikomen!


joi, 22 august 2013

din două singurătăți



dacă n-aș fi fost
frate cu singurătatea
nu ți-aș fi cerșit-o
pe a ta;
nu ți-aș fi spus poezii,
uneori scrise cu mânuțele-astea două;
n-aș fi rătăcit besmetic
printre pumnii vieții,
înaintând cu ochii învinețiți
și gleznele julite
spre compresele tale din concentrat de femeie.
dacă n-aș fi fost
frate cu singurătatea
aș fi râs prostește de singurătatea ta,
ca și cum aș fi asistat la o reprezentație de circ
pentru plebea cetăților fără pâine.
aș fi sărit,
nepăsător,
de la o contorsionistă la alta
și m-aș fi deghizat în faun,
savurând toată cohorta de neveste emancipate
o singură data în an,
la început de carnaval.
și m-aș fi culcat pe o ureche,
pe cea sănătoasă,
ca să nu-ți aud singurătatea plângând,
dacă n-aș fi fost
frate cu singurătatea.

(original postată aici)




miercuri, 8 mai 2013

O să ne povestim, bătrâne. Poate că a venit vremea!



”El se credea neînţelesul pământului deşi era cel mai iubit dintre pământeni.”
Mi-e dor de tine, Iuliane. Știi? Uneori, așa, fără să am acoperire în cele ce spun, mă apucă dorul de tine, Iuliene. Dorul de tot timpul ăla pe care nu l-am petrecut împreună deși eram amândoi din aceeași plămădeală. Poate tu puțin mai copt dar, Iuliane, știi?, aș fi fost elevul tău cel mai bun.

Îți răsfoiesc – o, da, atât de târziu; dar e un din nou, de fapt – jurnalul pe care mi l-ai dăruit în forma necorectată, manuscris 2.0, și pe care Jette mi-a mărturisit cândva că l-a citit în computerul pe care l-ai lăsat în urmă fără să-l ștergi. L-a citit; și-ai bulversat-o. Nu erai Iulian acela al ei.

Ah, nu cred că a ținut-o mult timp supărarea. În fond, tot ceea ce i-ai dăruit a fost prea frumos.

Fiecare filă pe care ai scris-o fără să te mai uiți a doua oară peste ea îmi adâncește nebunia. Toate semnele de întrebare pe care încerc să le aranjez sistematic într-un desen echilibrat, pentru ca, apoi, să mă așez în fața lui și să măsor ce e de măsurat. Toate argumentele pe care le așez în balanță după ritualul unei secte cu rădăcini matematice, o balanță defectă pentru că oricâte argumente aș căuta inima trage mai mult și mai greu iar mintea joacă de multe ori în tricoul inimii.

Nu mă ajuți deloc, Iuliane. Am creierul în pioneze, bătrâne! Te căutam ca pe un balon de oxigen, ca pe un plasture, ca pe colacul de salvare. De atâtea ori mi-am spus, în răstimp, că ești mai viu decât am fost eu în ultimii ani și, acum, când mi-aș dori să-mi dai semnul acela de viață, tu te încăpățânezi să stai cenușă. Prieten drag…

”El se credea neînţelesul pământului deşi era cel mai iubit dintre pământeni.”

Vezi? Despre asta e vorba. Exact cum scrii tu acolo. Despre asta este vorba. Cu accent pe fiecare cuvânt din propoziția trecută. Cum rezolvăm problema? Cum ucidem frica? Cum nimicim pereții din minte?

Să ne temem de răul pe care îl facem? Și de regretele pe care oricum le vom trăi mai târziu să ne temem? Și ori sau? Sau de amândouă? Să lăsăm fricii ultimul cuvânt? Cum facem, Iuliane? Între paragraful anterior și acest moment s-a pus ploaia. Ești tu, aici, afară, în ploaia asta? Plouă în toate direcțiile. Plouă să spele sau ce? Am deschis ușa terasei și am călcat puțin prin bălți. E OK, Iuliane, știi? E OK. E ud dar nu e rece. Nu e dușul ăla. Nici nu cred că de un duș am nevoie, ci de purgatoriu. Trebuie să ard. Trebuie să trec prin flăcările acestea. Altfel voi fi doar o jumătate de fericire. Și fie sunt, fie nu-s. Nu mai vreau să ofer doar jumătăți de măsură. Nu mai vreau să mă ofer pe jumătate. Nu mai vreau să fiu doar iubirea de împrumut. Și nici să fug nu vreau. Nu mai vreau. Și nici să mă închid în cochilia mea, în singurătatea asta care m-a mângâiat în anii de care tu nici măcar nu mai știi pentru că ai plecat puțin de tot mai înainte. Dar, vai, câte nu le știi…

Nu mai vreau să zac în coconul ăsta cu iluzia lui de bine. Aș face bine să mă adun, așa, vierme cum sunt, și să rup firele de mătase care mă leagă de cuibul fluturelui-mamă. Și, oricât ar fi de scurt zborul, am să îl zbor, mă înțelegi, Iuliane?

Hai, îți promit că o să povestim, bătrâne. Despre noi, despre ele. Despre toate câte ar fi de povestit. Poate că a venit vremea.