Noiembrie. Ultimul hal.

în seara aceea s'au pornit
toate frunzele,
ultimul lor dans, ca un derviş cu ohii închişi
ridicaţi la cer,

în seara aceea,
când vorbele ţi s'au prăvălit ultima oară,
ca'ntr'un sfârşit al lumii de care n'ai fi vrut
să te desparţi,

în seara aceea ţi'ai sădit în ochi
ultimii nori pentru lacrimile pe care ai să le plângi
mai târziu
fără să'ţi mai aduci aminte numele meu.

în seara aceea,
ultimul vânt m'a smuls din mine.

Ultima odisee

Mergi.
Mergi mai departe.
Când nu mai poți,
continuă.
Continuă să mergi.
Numai mergi.
Mergi înainte.

cicatrici

dacă aș fi fost
primul pe care l-ai fi iubit
aș fi avut înțelegere
dar n-am fost

dacă aș fi fost primul
pe care nu l-ai fi înțeles
aș fi crezut că vei învăța

din greșelile mele
din greșelile tale

tu n-ai să înveți niciodată

ai să ne greșești dar,
vai,
noi nu contăm
noi venim și
plecăm

de tine, însă,
n-ai să poți fugi niciodată

și niciodată nu ne-om vindeca

toate acele răni
vor renaște (din propria cenușă și
din prorpiul scrum)
ori de câte ori vei da cu piciorul în
marea întâlnire cu viața

paris. cele mai banale gânduri sub lucarnă (nu e poezie. poezia suntem noi)

deasupra noastră
cerul
doar cerul prin lucarna mansardei din montmartre.
parisul în noi,
noi în paris.
mergem de mână
precum sena și sticlele de vin
date peste cap sur le quai
pe rive gauche
perechi perechi
au dessus de pont neuf
unde am stat și orice am fi făcut
ne-am iubit

nu e poezie.
poezia suntem noi.

elegia soldatului mahmur

de moarte n-am
nici un motiv să mă tem.
o să am
timp o veșnicie să mă ocup
numai de ea.

și nici nu mă tem că
alții te vor dori. te vor avea dar
toate drumurile minții tale duc
în brațele mele.

mărșăluiesc
batalioane de nedumeriri
bătând pas de defilare pe puntea asta
suspendată.
ezitările toate înregimentate sub același drapel
sapă tranșee;
plantează mine
în sufletele noastre,
îndoieli cu fitilul amorsat așteaptând doar să
călcăm strâmb - nici cu gândul,
nici cu fapta,
ci cu teama.
doar cu teamă.

cu teama de noi.

o, da! și eu mă tem.
mă tem
că-n mahmureala asta
a ta și-a mea
îmi trec zilele
fără să apuc lăsarea la vatră.

viața noastră fără noi

ne'am cocoșat, iubito,
ca niște semne de'ntrebare la capătul unor nedumeriri
inutile.

ne'au călcat în picioare, iubito,
răspunsurile de care
zău ca n'aveam nevoie.

și'ntr'un final, minunea mea,
rătăcind printre îndoieli,
am uitat să trăim.

să ne trăim.

Iarmaroc

uneori m’aș îmbăta cu ploaia asta

prin care,

mai îndărăt, prin vară, aș fi umblat desculț...

vezi tu,

lumea e plină de

bărbați socializându-se la pișoar.

își plimbă autist

bustul gol

în șoșoni cărămizii,

recitând bancuri misogine;

vezi tu,

lumea e plină de

femei purtându-și cămășile descheiate

spre deliciul unor

pensionari duhnind a mahorcă;

parcă am zăcea mahmuri pe sub mese,

la cel mai mare iarmaroc

al singurătății...