scrisoare către moș niculae

doamne,
nu-mi da aripi, te rog!
n-am chef să zbor, doamne.
vin nopţile lungi de iarnă când
pe sub plăpumi din pene de gâscă topi-vom
zăpezile
îmbrăţişaţi.
aşa că, doamne, îţi cer doar
cizme de ciocolată,
să mă preumblu în circuit închis
prin venele ei până
mă va fi topit cu totul.

şi nu uita,
doamne,
să’mi laşi în ghetuţe o creangă de alun.

am să bat cu ea toate gândurile de ducă!

sunteți sigur că doriți să ștergeți acest mesaj?

Șterge ce-ai scris acolo. Nu-ți dau dreptul să te folosești de imaginea mea. Îți interzic să-l publici...

Nici nu-ți cerusem acest drept. Nu cred că ți-am mai cerut ceva. Viața noastră îmi aparține la fel cum îți aparține ție. Tu ți-ai luat libertatea de a o pune sub sechestru, eu mi-am luat libertatea să mă dezbrac de ea.

Am început mult prea greu să scriu și mi-a luat ceva vreme să mă articulez, să aștern amintirile într-o ordinea firească, nu neapărat cronologică, c-așa ne-a fost nouă, în zig-zag, iubito, ai să vezi când ți-oi trimite întregul să-l citești, să-i dai bunul de tipar, cel din urmă bun de tipar pe care am să ți-l mai cer, of, ce confesiune minunată, e confesiunea pe care te-ai ferit mereu să mi-o faci, știi?, confesiunea pe care ți-a fost teamă să ți-o asumi nu doar față de mine, oricum, cine mi-s eu?, ci față de tine; sau este cumva confesiunea mea?

Am scris totul la persoana I, așa cum ne-am iubit dintotdeauna și tot timpul, cum aș putea conjuga altfel toate verbele noastre, fie că am fost amândoi de față sau numai unul în numele amândurora?

Nechezau amintirile, cai sălbatici pe pajiști lipite de cer, iubito, coborând să-mi cerșească tandrețurile de parcă ultima oară ne-am vedea, acolo, unde nici măcar de aripi nu mai am nevoie căci sunt oricum un înger, îngerul tău.

Și dă-mi voie să te-anunț că-n toate greșelile noastre am fost împreună. Le-am comis în complicitate, ca un roi migălos de albine săvârșind în jurul reginei, am ridicat faguri de bune și de rele în jurul iubirii; ai să vezi ce n-ai văzut încă, iubito: lumea se sfârșește undeva, lumea se sfârșește la noi, n-ai știut să vezi și n-am știut să-ți spun, ție, stâlpului lumii, zveltă coloană dorică, eu, soclul pentru toate nedumeririle și incertitudinile tale, prefăcându-mă-n krepis ca tu să urci și să cobori firesc, fără să simți povara fugii.

Ar fi o impietate, dumnezeul tău nu m-ar ierta dacă aș distruge acum întreaga noastră muncă, vai, cât de frumos lucrată, migălos articulată, suav și duios alunecând prin povestea timpului nostru împreună, un mic infinit de buzunar pentru uzul tuturor romanțelor lumii căci ne-am iubit cum alții nu s-au și nu e rost să lăsăm așa ceva să se piardă, știi?, suntem ca niște sălbatice păduri seculare ce mângâie bolta cu creștetul veșnic verde, vin oameni buni să ne vadă și pleacă dar după ei vin oamenii răi, or să ne doboare, arbore după arbore, umbră după umbră, dacă-i lăsăm vom fi cei mai vinovați din lume, din lumea care, dintr-o dată, nu va mai știi unde îi este începutul și unde sfârșitul și se va roti bezmetică în jurul crucilor noastre, călcând în picioare iubirea mea crescută fire de iarbă peste eternitatea ta.

Și nu am fost, nici unul dintre noi, vreodată tineri, știi? N-am fost izvoare și nici cascade, noi am venit mai apoi, estuare domoale și largi și delte amorțite am fost, îmbinându-ne cu tot ce ne-au adus afluenții în amontele fiecăruia; și-am fost contrabas și violoncel, niciodată violină sau harpă; vin fiert, nu șampanie; am fost despletire, însă, fiesta frunzelor ruginii în zborul lor liber, cel mai liber, în explozia culorilor, asta am fost.

Ai răbdare să citești, iubito. Să te pierzi printre pagini, printre rânduri, mai degrabă acolo ești și nu pe litere așternute și aliniate în editorul de text, nici între virgule, nici între paranteze.
Ai răbdare și-ai să vezi de unde-ți vine furia. Și dă-ți drumul.
Vei spune că nu, tu n-ai cum să fii cea povestită, iubito, și-ai să vrei să șterg totul deși, nu-i așa?, cea din poveste nu ești tu, n-ai cum să fii tu, cea care nu a avut niciodată curajul marii mărturisiri.
Am făcut-o eu. Pentru tine. Pentru mine.
Pentru noi.

Șterge-mă! Șterge-mă! Șterge-mă!

Sufletul meu nu are tasta delete!

exit

i se lipise soarele de fereastră, în acea dimineaţă. porni la drum, ca în fiecare zi, poate puţin mai buimac şi mai obosit decât de obicei. seara, la întoarcere, într-o curbă, după un norişor, fu lovit în plin de o pasăre de noapte ce gonea besmetic înspre nicăieri.

povestea îngerului risipitor de iubire se termină aici, lângă cioburile de aripi.

nici povestaşul, cât o fi el de povestaş, nu ştie unde se duc sufletele îngerilor, atunci când îngerii se duc…

elegie fără fond

(a noua șoaptă, veche, nu nouă)

paşii ăștia goi spun poezii pline.
poeziile ăstea pline se revarsă peste trupurile goale.
minciuna unei
împerechieri de formă fără fond
de ten şi
întreaga zestre de rimel. uite-o. prelinsă.

PLÂNGI, că plouă.
plouă. picioarele-mi
sunt ca buzele când ţi le sărut.
cleioase
umflate
umede
aromate şi
plângi.

plouă prin pădurile cândva virgine.
se flutură petale rupte ca nişte sâni de hârtie decupați
cu foarfeca de tăiat tablă.

se flutură
cele albe
cele roz
cele liliachii.

se pregătesc gutuii şi
ghearele vântului.

n-ai să-mi mai ploi a primăvară,
târfa mea.

elegie dalmată

(șoapta opt)


dacă m-aș fi născut în croația
nu te-aș fi întâlnit probabil
niciodată.

aș fi trăit o viață fără să mă bucur de tine și
fără să plâng nopțile în care
patul nostru era mai mare decât toate oceanele lumii,
mai lat decât toate distanțele dintre aeroporturi
și mai rece decât ultimul iceberg în viață.

aș fi murit, poate,
de o mie de ori apărându-mi țara,
mi-ar fi ridicat statuie în satul meu natal, o cruce din pietre albe,
de râu,
pe care ar fi scris că până și
cel mai destrăbălat om din lume
a fost sincer și fără de prihană când s-a sinucis
pentru marea iubire.

n-ar fi avut de unde să știe de tine nimeni.
nici ei,
nici măcar eu.
și sigur nici marea
în care mi-aș fi spălat de atâtea ori toate păcatele,
ca atunci când, dimineața, mă lepădam de ispite
aspirându-ți ochii,
respirându-ți vocea,
ca vânturile calde ce bat dinspre mare și plâng.

să plâng, îmi spuneam,
lacrimile limpezesc sufletul.
și-așa s-a născut marea.

dacă m-aș fi născut în croația
mi-aș fi plâns frații plecați prea devreme
și surorile rămase acasă nepăzite
și nu aș fi crezut că și verișorii cu care astăzi mă pândesc prin tranșee
și-au pierdut frații prea devreme iar
surorile le-au rămas nepăzite
acasă.

uite, știi?
nu am cum să mai mă nasc a doua oară
nici în croația,
nici pentru noi.

n-ai să afli niciodată cum ar fi trebuit să ne fie
acolo unde munții se prăvălesc în mare iar
ochii tăi căprui limpezindu-ți sufletul
ar fi învățat să plângă sincer
pentru prima oară
de fericire.

Apoi va fi frig. Acoperă-mi inima cu ceva.

În dimineața aceea - cine știe de ce? - ridică privirea într-o intersecție altădată indiferentă. Prin geamul murdar al troleibuzului năvăli, de după colț, ca și cum ar fi vrut să-l sufoce într-o îmbrățișare, soarele. De-abia se ridicase, anevoie, și tocmai ce se întindea lasciv pe asfalt, cât era strada de lungă, împingând de la spate spre o altă zi oarecare coloanele nesfârșite de umbre interminabile. Ardea. Cum arde sufletul cuiva pregătit să plece. Mângâia aproape plângând cele câteva priviri rătăcite. Privirile celor ce se încumetaseră să întoarcă ochii dinspre podea către cer. Fără vreo speranță. Fără vreo așteptare. Pur și simplu, din întâmplare.


L-a privit cu sete. Se scufundă în lumina-i roșie cât a putut de mult. Era cald. Era minunat. Era ca o speranță. Putea fi vis. Putea să nu se mai termine niciodată. Și, undeva, între lume și interminabil, condensul încremenise, într-un design mizerabil, praful pe geamul troleibuzului. Lumea era, totuși, la locul ei.

Era, probabil, cel din urmă răsărit însorit înaintea atâtor dimineți umede și cenușii. Colțul se împlini și soarele dispăru după niște fațade vechi și rebegite.

Era o poveste despre un nou început, un altul printre atâtea altele despre care nimeni, vreodată, nu va ști cum vor sfârși.

elegie absinthie

(șoaptă veche, șoapta șapte)

încep să văd prin mine
la fel cum
m-aș uita spre lume
prin lentilele unui pahar de absinth,
aburite de fumul ierbii
într-o veche si portocalie cafenea
art nouveau
dintr-o praga în care cine trădează
jocurile iubirii
nu a trăit
decât o lungă minciună