știi cum mă uitam la
mâinile tale?
nu mai erau de ceva vreme tinere
(nici nu mai țin minte dacă au fost vreodată).
dar printre semnele timpului tău (și nu cred că mi-e frică
să le spun riduri)
se puteau așterne
toate visele mele.
toate.
mă-nțelegi?
și liniștea aceea despre care nu mai contenim să spunem povești (cu bunici și iubiri eterne)
era acolo,
în ceea ce știam că trebuie să fie
îmbrățișarea obrajilor mei cu palmele tale.
la degetele tale mă uitam,
minunat de ele,
minunatele,
ele.
le alintai creatoare de nisip,
ca-ntr-o clespidră cu teniși albi.
acum, după acum, după acum, veșnicul prezent scurs în diverse tale ritmuri.
frământaseși - o, vai! - cu ele timpul în așteptarea mea.
rotocoale de secunde,
picățele de clipe,
mărgăritare de momente.
safir. și ambră. și ametist. și ce-o mai fi.
l-ai convins să vină, l-ai lăsat să plece,
timp fără suflet ca o cameră abandonată,
până am ajuns să mă uit eu la mâinile
tale.
cele mai tinere mâini pe care mi le-ai fi putut dărui
vreodată.
și-atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu