cum ar fi, mă,
ca atunci,
știi,
ca atunci când
poezia
se vântură nescrisă,
bezmetic,
prin stomacul gol al poetului
grohâind silabe,
silabe obosite de atâtea împerecheri anoste,
de-a dreptul eșuate,
bifate ca la turiștii japonezi obiectivele,
de dragul animalicului, doar,
sau de dragul semnelor care-s musai să iasă în
cutiuța
vieții cea de toate zilele,
pentru ca seara
zilele astea să nu ne tot dea cu rest.
vezi?
fără rosturile ei vintage,
viața nu e decât o pereche de pumni
trași în cap
tastaturii.
și-acum închidem.
și-om mai deschide.
sau nu.
