Te voi iubi mereu

Ştii bine că n'aş putea să'şi frâng aripile.
Mi'e teamă că dacă n'ai mai putea astfel zbura te'ai întoarce la mine călare pe mătură!

noiembrie, joi

îmi fac cu ochiul
toate băncile pe care nu am stat niciodată,
strălucind cenuşiu
în ploile
ce cad peste parcurile veşnic verzi
la marginea drumului pe care zbor dimineaţa, prin nimic,
între două nimicuri,
timpi mei nimic fără tine, pe lângă
toate băncile pe care n'am stat niciodată
dar strălucesc cenuşiu,
undeva prin ploile
ce cad peste parcurile veşnic verzi.

alb

îngerul meu ţopăie
într'un picior;
pe celălalt, din când în când,
îl bandajează cu un tifon îmbibat în lacrimi.

îngerul meu
va pleca bătând din aripi peste
covoare de frunze sau nea.

îngerul meu
va pleca zâmbind.

din două singurătăţi

dacă n-aş fi fost

frate cu singurătatea

nu ţi-aş fi cerşit-o

pe a ta;

nu ţi-aş fi spus poezii,

uneori scrise cu mânuţele-astea două;

n-aş fi rătăcit besmetic

printre pumnii vieţii,

înaintând cu ochii învineţiţi

şi gleznele julite

spre compresele tale din concentrat de femeie.

dacă n-aş fi fost

frate cu singurătatea

aş fi râs prosteşte de singurătatea ta,

ca şi cum aş fi asistat la o reprezentaţie de circ

pentru plebea cetăţilor fără pâine.

aş fi sărit,

nepăsător,

de la o contorsionistă la alta

şi m-aş fi deghizat în faun,

savurând toată cohorta de neveste emancipate

o singură dată în an,

la început de carnaval.

şi m-aş fi culcat pe o ureche,

pe cea sănătoasă,

ca să nu-ţi aud singurătatea plângând,

dacă n-aş fi fost

frate cu singurătatea.

din scrisori

cine dintre noi e secundarul înţepenit şi cine
cheiţa,
de am uitat să mai batem
ornicului timpul care fuge?

eu stau tu stai ne stă

ochii tăi prin paharul gol spre lume
ochii mei prin lumea goală spre nicăieri

nicărieri de unde să vii
nicăieri de unde să-ţi smulg frunzele uscate
nicăieri de unde sa măturăm ultimele cearşafuri, Evo.

am ales bezna nopţii să mă îmbete cu strigătele păsărilor de pradă
ca şi când ai fi eretele care
viaţa ce mi-a dat mi-o devorează!

fotografie. 40.

într'o casă de păpuşi, micuţa prinţesă măslină în
mătase aburie
cu vălul pe ochi şi tălpile goale
şade întinsă
printre tocuri răsturnate pe parchetul rece,
printre mănuşi de dantelă împrăştiate pe spătare,
sprijindu'şi tâmpla de pulpele bătrânului
urs.

şi plouă.
dar numai pentru că ploaia e poezie.

Mâine dimineaţă am fost mahmuri

Ne îmbătaserăm amânandoi în seara aceea. Eu din cutiile acelea de bere, el - din amintirea femeii care-l dezrădacinase din propriul suflet. Femeia cu care a visat să aibă copii. S-a culcat, mai întâi, cu vorbele-i scrise. Apoi a făcut sex cu vocea ei blândă şi, într-un final, i-a îmbrăţişat tandru zâmbetul. Încerca să-mi explice o grămadă de lucruri dintr-odată. Încerca să-şi lege ideile dispersate printre oftaturi şi lacrimi înăbuşite şi sughiţuri. Stătea în genunchi, pe podea, lângă canapea şi privea în gol, spre un colţ de cameră. Şi-a mutat fundul spre măsuţă, întinzând mâna după una dintre ultimele doze de băutură. Am profitat de moment şi am întins canapeaua. Unde să-l las să plece în noapte? Mormăia ceva greu descifrabil. Despre sărutul ei furat pe colţul gurii, despre părul ei, pe care prinsese obiceiul să îl tragă, în timp ce i-o punea pe la spate, despre umerii ei, pe care se desfăta să-i muşte, despre cum îi săruta abdomenul şi cum se juca cu nervii, lăsându-l să aştepte mult şi bine, în tensiune, până ce buzelor ei li se făcea milă şi îi atingeau...

Şi, apoi, tăcea. Tăcea în sughiţuri. Ar fi vrut să plece, dar îi era teamă să se trezească singur în stradă, apoi în scara blocului, apoi în pat, apoi într-o altă dimineaţă. Viaţa lui fără ea (deşi nici viaţa alături de ea nu fusese neapărat o fericire... nerăbdare, reproşuri şi poate şi altele, dar cum să-ţi permiţi, în suferinţa prin care trecea, să-i vorbeşti altfel decât frumos despre ea?)

Patul era, de acum, amenajat. Capul mi-era calendar murat în bere. Capul lui era bere murată în amintiri. L-am luat pe sus, pe după umăr şi l-am dus la baie. Voila, i-am spus, prosopul e aici, săpunul, apă caldă avem, treci şi te aranjează pentru un somn zdravăn. M-am întors în dormitor şi am pornit televizorul. Tot felul de chestii siropoase pe toate canalele. Mă rog, pe ici, pe colo, soacre de puşcăriaşi lamentându-se prin talk-show-uri live. Şi, pe undeva, pe un program sportiv, reluarea unui meci de fotbal de prin 1984. Am stat şi am urmărit cât am urmarit până când timpul mi s-a părut suspect de deplasat spre noapte. Or, de vreme ce-a trecut atâta vreme, el, EL, oaspetele meu suferind de suflet, inimă şi raţiune, ce va fi făcând, totuşi? M-am apropiat de baie şi am păşit încet cu privirea prin uşa întredeschisă. O linişte spartă de sughiţuri şi muci traşi. Iar el... El şedea pe wc-ul acoperit, cu fruntea în palme.

Gândea. Cred, de fapt...

M-am cam pierdut cu firea, o clipa, Dumnezeule, ce faci aici, frate? Dar mi s-a făcut aproape milă de el. Îmi părea un om care tocmai suferise o implozie. Se mărunţise. Dispăruse înăuntru-şi. M-am aşezat pe marginea capacului şi i-am vorbit despre uzul raţiunii, despre valenţele sale intelectuale, despre numărul femeilor în continuă creştere, despre... Şi-a lăsat fruntea pe umărul meu şi a izbucnit într-un plâns isteric, cam ca la cinci ani, când nimic pe lumea asta nu mai are forţă să oprească lacrimile venite din adâncul sufletului. Nu puteam decât să tac şi să-l ţin în braţe, vechi prieten ce-mi era, şi să-i dau voie sa se desplângă.
Într-un târziu a acceptat să tacă. S-a acceptat, căci eu nu îl mai invitasem de mult să se liniştească. I-am dat o mână de ajutor, descheindu-i cămaşa şi dezlegându-i şireturile. Mi-a dat pantofii, i-am dat, la schimb, o pereche de papuci de casă şi m-am întors la finalul meciului meu. De data aceasta, apa s-a pornit să curgă. Şi berea mea să se termine. Deşi presupuneam că nu îşi va mai termina cutia proprie, am ezitat să îi iau băutura.

Avea să termine mai repede decât meciul meu. A ieşit învăluit în prosop, puţin mai viu la faţă decât îl văzusem înainte de duş. Mi-am luat din şifonier un alt prosp şi halatul, i-am oferit un tricou şi o pereche de pantaloni scurţi, am stins lumina din tavan, am aprins veioza de pe noptieră şi m-am retras la baie.

Când am revenit, dormea. Veioza era stinsă, iar televizorul mergea în surdină, mutat, e drept, de pe canalul meu de sport. Am mai dat o tura cu telecomanda, m-am lămurit că fără sonor nu am ce vedea, aşa că am stins drăcovenia, mi-am tras plapuma mai prin preajmă, oarecum stingher în propriu-mi pat pe care nu prea obişnuiam să îl împart cu nimeni, cu atât mai putin cu un bărbat. Dar mi se părea firesc, totuşi, să mă bucur că îi sunt alături în perioada aceasta.

Dorm, îmi spun, pentru mâine dimineaţă am în frigider un borcan de castraveţi muraţi, găsesc şi un iaurt pe undeva, o să îi dau o camaşă şi nişte şosete, o să pară un alt om. Deşi n-o sa fie.