miercuri, 8 mai 2013

O să ne povestim, bătrâne. Poate că a venit vremea!



”El se credea neînţelesul pământului deşi era cel mai iubit dintre pământeni.”
Mi-e dor de tine, Iuliane. Știi? Uneori, așa, fără să am acoperire în cele ce spun, mă apucă dorul de tine, Iuliene. Dorul de tot timpul ăla pe care nu l-am petrecut împreună deși eram amândoi din aceeași plămădeală. Poate tu puțin mai copt dar, Iuliane, știi?, aș fi fost elevul tău cel mai bun.

Îți răsfoiesc – o, da, atât de târziu; dar e un din nou, de fapt – jurnalul pe care mi l-ai dăruit în forma necorectată, manuscris 2.0, și pe care Jette mi-a mărturisit cândva că l-a citit în computerul pe care l-ai lăsat în urmă fără să-l ștergi. L-a citit; și-ai bulversat-o. Nu erai Iulian acela al ei.

Ah, nu cred că a ținut-o mult timp supărarea. În fond, tot ceea ce i-ai dăruit a fost prea frumos.

Fiecare filă pe care ai scris-o fără să te mai uiți a doua oară peste ea îmi adâncește nebunia. Toate semnele de întrebare pe care încerc să le aranjez sistematic într-un desen echilibrat, pentru ca, apoi, să mă așez în fața lui și să măsor ce e de măsurat. Toate argumentele pe care le așez în balanță după ritualul unei secte cu rădăcini matematice, o balanță defectă pentru că oricâte argumente aș căuta inima trage mai mult și mai greu iar mintea joacă de multe ori în tricoul inimii.

Nu mă ajuți deloc, Iuliane. Am creierul în pioneze, bătrâne! Te căutam ca pe un balon de oxigen, ca pe un plasture, ca pe colacul de salvare. De atâtea ori mi-am spus, în răstimp, că ești mai viu decât am fost eu în ultimii ani și, acum, când mi-aș dori să-mi dai semnul acela de viață, tu te încăpățânezi să stai cenușă. Prieten drag…

”El se credea neînţelesul pământului deşi era cel mai iubit dintre pământeni.”

Vezi? Despre asta e vorba. Exact cum scrii tu acolo. Despre asta este vorba. Cu accent pe fiecare cuvânt din propoziția trecută. Cum rezolvăm problema? Cum ucidem frica? Cum nimicim pereții din minte?

Să ne temem de răul pe care îl facem? Și de regretele pe care oricum le vom trăi mai târziu să ne temem? Și ori sau? Sau de amândouă? Să lăsăm fricii ultimul cuvânt? Cum facem, Iuliane? Între paragraful anterior și acest moment s-a pus ploaia. Ești tu, aici, afară, în ploaia asta? Plouă în toate direcțiile. Plouă să spele sau ce? Am deschis ușa terasei și am călcat puțin prin bălți. E OK, Iuliane, știi? E OK. E ud dar nu e rece. Nu e dușul ăla. Nici nu cred că de un duș am nevoie, ci de purgatoriu. Trebuie să ard. Trebuie să trec prin flăcările acestea. Altfel voi fi doar o jumătate de fericire. Și fie sunt, fie nu-s. Nu mai vreau să ofer doar jumătăți de măsură. Nu mai vreau să mă ofer pe jumătate. Nu mai vreau să fiu doar iubirea de împrumut. Și nici să fug nu vreau. Nu mai vreau. Și nici să mă închid în cochilia mea, în singurătatea asta care m-a mângâiat în anii de care tu nici măcar nu mai știi pentru că ai plecat puțin de tot mai înainte. Dar, vai, câte nu le știi…

Nu mai vreau să zac în coconul ăsta cu iluzia lui de bine. Aș face bine să mă adun, așa, vierme cum sunt, și să rup firele de mătase care mă leagă de cuibul fluturelui-mamă. Și, oricât ar fi de scurt zborul, am să îl zbor, mă înțelegi, Iuliane?

Hai, îți promit că o să povestim, bătrâne. Despre noi, despre ele. Despre toate câte ar fi de povestit. Poate că a venit vremea.


marți, 7 mai 2013

Un fel de poezie despre un fel de ploaie


ploaia asta pe care o plângem
împreună, departe unul de celălalt,
ploaia asta e glasul viitoarelor tăceri.
îmi urlă de'acum
şi'mi zgârie creierii.

în ploaia asta
se preling ultimele cuvinte,
stropi grei
sfărâmându'se ca o pedeapsă grea peste pervazul altor geamuri.

ca şi cum ne'ar muri vorbele în lacrimi .


şi pentru că tot mi'e dat să mă sting
am să mă'nchin
la spovedanie
zâmbetului tău, ultima lumină.



sâmbătă, 4 mai 2013

Motivațională în fața rugului


trebuie să arzi
într-un purgatoriu fără somn
într-un purgatoriu fără vise fără speranțe fără mângâieri fără așteptări.
să-ți arunce peste jar tulpini de trandafiri ofiliți,
să te lepezi de tine,
prin toți porii să te scurgi
deodată cu secundele,
deodată cu anii,
deodată cu toate viețile cândva trăite;
și mărăcini să-ți pună-n palmă,
în pumn strângându-i să te desparți de venin.
acum.
e vremea să te îmbraci în coșmar.
toate coșmarurile
scoase la vânzare sunt la superofertă,
ia-le
și arzi odată cu ele;
trebuie să arzi
în acest purgatoriu
înainte de a înflori
de la capăt.

vineri, 3 mai 2013

stop cadru


pe unde m-am învârtit
nu aveau locuri
de parcare.
şi-atunci am condus până
am rămas fără
motorină.
dintr-odată,
întreaga lumea a devenit
o imensă parcare
goală.