duminică, 29 decembrie 2013

faliment


îm fața mea, hârtia;
albă,
tacută,
fără suflare,
fără cuvinte;

şi-un pumn de arginţi

cu care nici vise nu pot să-mi cumpar;

şi nici macar ea,
moartea,
nu-mi mai face curte.



joi, 26 decembrie 2013

sertarul cu vedere spre tine


acești oameni minunați
care stăm, între craciun și anul nou, și
recitim manuscrisele celor mai frumoase poezii pe care le'am scris
(despre ele) și nu le'am publicat
niciodată.
pentru că
ele...

(ele sunt niște poezii,
cele mai frumoase poezii posibile - pe care
nu trebuie decât să le transcrii)

dar ele se tem.

și le e groază de toate regimentele de femei geloase care
le'ar putea purta pică
fiindcă sunt cele mai frumos iubite din lume
de noi, ăștia,
care stăm și citim, între crăciun și anul nou,
frumoasele poezii din manuscrise pe care nu vom avea din păcate voie să vi le arătam
vreodată.



vineri, 20 decembrie 2013

declaraţie de avere



am cele mai reuşite vise,
am cele mai îndrăzneţe idei,
am cele mai fierbinţi buze,
am cele mai ascunse dorinţi.
am dimineţi dumnezeieşti,
am ninsori ca-n copilărie,
am amintirile noastre.
am ochi de ciocolată amăruie.

am renunţat să mai cred în poveşti cu zânul apelor.
am ascuns sub aripi miile de kilometri ce ne despărţeau.
am înţeles ca strălucirea nu este decât o faţadă.
am trăit.

am să mor fără să mă împac cu gândul.


marți, 10 decembrie 2013

buena vista (antisocial club)



ma voi sui pe
arcul de triumf,
sa vad cum se'nvarte lumea;
un inger va veni la mine.
si'am sa'l injur si
am sa'l iau in suturi.
si'n timpul asta lumea se va roti.

si vom ramane,
la final,
numai arcul si cu mine.

fiti fara grija!

cand se va face liniste
voi trage apa...




duminică, 8 decembrie 2013

autoportret în beznă


oricine aș fi, lângă tine doar sunt cel adevarat.
întreg și plin de tine.

oricine aș fi, sunt doar mult mai puțin

când nu ești tu.

sâmbătă, 7 decembrie 2013

azi (întoarcerea din meschinării)



nu există taine.
nu există rugi.
nu ai nici o umbră.
nu ai cum să fugi.
plapuma e roasă.
pașii bat pe loc.
dragostea e viață.
viața este joc.
palma ta e zâmbet.
soarele a nins.
luntrea e la caron.
odiseu invins.
drumul nu există.
suntem niște slugi.
dragoste și lanțuri.
nu ai cum să fugi.




duminică, 1 decembrie 2013

ochelari de cal


nu plec urechea la bârfele trotuarului,
gurile rele se răcesc de pomană.
priviri indiscrete vorbesc fără cuvinte şi
te arată cu degetul.
în mintea mea se intersectează
babele satului.
eu,
catârul,
cred doar în mine,
în leacuri pe care le-am inventat
încăpăţânându-mă să trăiesc dincolo
de dureri
după ce mi-am izbit fruntea
în toate uşile de sticlă glisante
ale vieţii.


vineri, 29 noiembrie 2013

Noiembrie. Ultimul hal.


în seara aceea s'au pornit
toate frunzele,
ultimul lor dans, ca un derviş cu ohii închişi
ridicaţi la cer,

în seara aceea,
când vorbele ţi s'au prăvălit ultima oară,
ca'ntr'un sfârşit al lumii de care n'ai fi vrut
să te desparţi,

în seara aceea ţi'ai sădit în ochi
ultimii nori pentru lacrimile pe care ai să le plângi
mai târziu
fără să'ţi mai aduci aminte numele meu.

în seara aceea,
ultimul vânt m'a smuls din mine.


luni, 18 noiembrie 2013

Ultima odisee


Mergi.
Mergi mai departe.
Când nu mai poți,
continuă.
Continuă să mergi.
Numai mergi.
Mergi înainte.


duminică, 3 noiembrie 2013

cicatrici



dacă aș fi fost
primul pe care l-ai fi iubit
aș fi avut înțelegere
dar n-am fost

dacă aș fi fost primul
pe care nu l-ai fi înțeles
aș fi crezut că vei învăța

din greșelile mele
din greșelile tale

tu n-ai să înveți niciodată

ai să ne greșești dar,
vai,
noi nu contăm
noi venim și
plecăm

de tine, însă,
n-ai să poți fugi niciodată

și niciodată nu ne-om vindeca

toate acele răni
vor renaște (din propria cenușă și
din prorpiul scrum)
ori de câte ori vei da cu piciorul în
marea întâlnire cu viața


luni, 21 octombrie 2013

paris. cele mai banale gânduri sub lucarnă (nu e poezie. poezia suntem noi)



deasupra noastră
cerul
doar cerul prin lucarna mansardei din montmartre.
parisul în noi,
noi în paris.
mergem de mână
precum sena și sticlele de vin
date peste cap sur le quai
pe rive gauche
perechi perechi
au dessus de pont neuf
unde am stat și orice am fi făcut
ne-am iubit

nu e poezie.
poezia suntem noi.


luni, 30 septembrie 2013

elegia soldatului mahmur


de moarte n-am
nici un motiv să mă tem.
o să am
timp o veșnicie să mă ocup
numai de ea.

și nici nu mă tem că
alții te vor dori. te vor avea dar
toate drumurile minții tale duc
în brațele mele.

mărșăluiesc
batalioane de nedumeriri
bătând pas de defilare pe puntea asta
suspendată.
ezitările toate înregimentate sub același drapel
sapă tranșee;
plantează mine
în sufletele noastre,
îndoieli cu fitilul amorsat așteaptând doar să
călcăm strâmb - nici cu gândul,
nici cu fapta,
ci cu teama.
doar cu teamă.

cu teama de noi.

o, da! și eu mă tem.
mă tem
că-n mahmureala asta
a ta și-a mea
îmi trec zilele
fără să apuc lăsarea la vatră.

joi, 26 septembrie 2013

viața noastră fără noi


ne'am cocoșat, iubito,
ca niște semne de'ntrebare la capătul unor nedumeriri
inutile.

ne'au călcat în picioare, iubito,
răspunsurile de care
zău ca n'aveam nevoie.

și'ntr'un final, minunea mea,
rătăcind printre îndoieli,
am uitat să trăim.

să ne trăim.

miercuri, 18 septembrie 2013

Iarmaroc



uneori m’aș îmbăta cu ploaia asta
prin care,
mai îndărăt, prin vară, aș fi umblat desculț...

vezi tu,
lumea e plină de
bărbați socializându-se la pișoar.
își plimbă autist
bustul gol
în șoșoni cărămizii,
recitând bancuri misogine;

vezi tu,
lumea e plină de
femei purtându-și cămășile descheiate
spre deliciul unor
pensionari duhnind a mahorcă;

parcă am zăcea mahmuri pe sub mese,
la cel mai mare iarmaroc

al singurătății...


Ultimul maraton



îmi stăruie
în nări
aroma poftelor tale
(am luat viața în piept fugind
la cotituri
să nu ne vadă alții cum
furăm fericire).

tu
miroseai a femeie;
eu miroseam a tălpi ferfeniță.

eu,
phidippidesul tau.


chairete nikomen!


joi, 22 august 2013

din două singurătăți



dacă n-aș fi fost
frate cu singurătatea
nu ți-aș fi cerșit-o
pe a ta;
nu ți-aș fi spus poezii,
uneori scrise cu mânuțele-astea două;
n-aș fi rătăcit besmetic
printre pumnii vieții,
înaintând cu ochii învinețiți
și gleznele julite
spre compresele tale din concentrat de femeie.
dacă n-aș fi fost
frate cu singurătatea
aș fi râs prostește de singurătatea ta,
ca și cum aș fi asistat la o reprezentație de circ
pentru plebea cetăților fără pâine.
aș fi sărit,
nepăsător,
de la o contorsionistă la alta
și m-aș fi deghizat în faun,
savurând toată cohorta de neveste emancipate
o singură data în an,
la început de carnaval.
și m-aș fi culcat pe o ureche,
pe cea sănătoasă,
ca să nu-ți aud singurătatea plângând,
dacă n-aș fi fost
frate cu singurătatea.



miercuri, 8 mai 2013

O să ne povestim, bătrâne. Poate că a venit vremea!



”El se credea neînţelesul pământului deşi era cel mai iubit dintre pământeni.”
Mi-e dor de tine, Iuliane. Știi? Uneori, așa, fără să am acoperire în cele ce spun, mă apucă dorul de tine, Iuliene. Dorul de tot timpul ăla pe care nu l-am petrecut împreună deși eram amândoi din aceeași plămădeală. Poate tu puțin mai copt dar, Iuliane, știi?, aș fi fost elevul tău cel mai bun.

Îți răsfoiesc – o, da, atât de târziu; dar e un din nou, de fapt – jurnalul pe care mi l-ai dăruit în forma necorectată, manuscris 2.0, și pe care Jette mi-a mărturisit cândva că l-a citit în computerul pe care l-ai lăsat în urmă fără să-l ștergi. L-a citit; și-ai bulversat-o. Nu erai Iulian acela al ei.

Ah, nu cred că a ținut-o mult timp supărarea. În fond, tot ceea ce i-ai dăruit a fost prea frumos.

Fiecare filă pe care ai scris-o fără să te mai uiți a doua oară peste ea îmi adâncește nebunia. Toate semnele de întrebare pe care încerc să le aranjez sistematic într-un desen echilibrat, pentru ca, apoi, să mă așez în fața lui și să măsor ce e de măsurat. Toate argumentele pe care le așez în balanță după ritualul unei secte cu rădăcini matematice, o balanță defectă pentru că oricâte argumente aș căuta inima trage mai mult și mai greu iar mintea joacă de multe ori în tricoul inimii.

Nu mă ajuți deloc, Iuliane. Am creierul în pioneze, bătrâne! Te căutam ca pe un balon de oxigen, ca pe un plasture, ca pe colacul de salvare. De atâtea ori mi-am spus, în răstimp, că ești mai viu decât am fost eu în ultimii ani și, acum, când mi-aș dori să-mi dai semnul acela de viață, tu te încăpățânezi să stai cenușă. Prieten drag…

”El se credea neînţelesul pământului deşi era cel mai iubit dintre pământeni.”

Vezi? Despre asta e vorba. Exact cum scrii tu acolo. Despre asta este vorba. Cu accent pe fiecare cuvânt din propoziția trecută. Cum rezolvăm problema? Cum ucidem frica? Cum nimicim pereții din minte?

Să ne temem de răul pe care îl facem? Și de regretele pe care oricum le vom trăi mai târziu să ne temem? Și ori sau? Sau de amândouă? Să lăsăm fricii ultimul cuvânt? Cum facem, Iuliane? Între paragraful anterior și acest moment s-a pus ploaia. Ești tu, aici, afară, în ploaia asta? Plouă în toate direcțiile. Plouă să spele sau ce? Am deschis ușa terasei și am călcat puțin prin bălți. E OK, Iuliane, știi? E OK. E ud dar nu e rece. Nu e dușul ăla. Nici nu cred că de un duș am nevoie, ci de purgatoriu. Trebuie să ard. Trebuie să trec prin flăcările acestea. Altfel voi fi doar o jumătate de fericire. Și fie sunt, fie nu-s. Nu mai vreau să ofer doar jumătăți de măsură. Nu mai vreau să mă ofer pe jumătate. Nu mai vreau să fiu doar iubirea de împrumut. Și nici să fug nu vreau. Nu mai vreau. Și nici să mă închid în cochilia mea, în singurătatea asta care m-a mângâiat în anii de care tu nici măcar nu mai știi pentru că ai plecat puțin de tot mai înainte. Dar, vai, câte nu le știi…

Nu mai vreau să zac în coconul ăsta cu iluzia lui de bine. Aș face bine să mă adun, așa, vierme cum sunt, și să rup firele de mătase care mă leagă de cuibul fluturelui-mamă. Și, oricât ar fi de scurt zborul, am să îl zbor, mă înțelegi, Iuliane?

Hai, îți promit că o să povestim, bătrâne. Despre noi, despre ele. Despre toate câte ar fi de povestit. Poate că a venit vremea.


marți, 7 mai 2013

Un fel de poezie despre un fel de ploaie


ploaia asta pe care o plângem
împreună, departe unul de celălalt,
ploaia asta e glasul viitoarelor tăceri.
îmi urlă de'acum
şi'mi zgârie creierii.

în ploaia asta
se preling ultimele cuvinte,
stropi grei
sfărâmându'se ca o pedeapsă grea peste pervazul altor geamuri.

ca şi cum ne'ar muri vorbele în lacrimi .


şi pentru că tot mi'e dat să mă sting
am să mă'nchin
la spovedanie
zâmbetului tău, ultima lumină.



sâmbătă, 4 mai 2013

Motivațională în fața rugului


trebuie să arzi
într-un purgatoriu fără somn
într-un purgatoriu fără vise fără speranțe fără mângâieri fără așteptări.
să-ți arunce peste jar tulpini de trandafiri ofiliți,
să te lepezi de tine,
prin toți porii să te scurgi
deodată cu secundele,
deodată cu anii,
deodată cu toate viețile cândva trăite;
și mărăcini să-ți pună-n palmă,
în pumn strângându-i să te desparți de venin.
acum.
e vremea să te îmbraci în coșmar.
toate coșmarurile
scoase la vânzare sunt la superofertă,
ia-le
și arzi odată cu ele;
trebuie să arzi
în acest purgatoriu
înainte de a înflori
de la capăt.

vineri, 3 mai 2013

stop cadru


pe unde m-am învârtit
nu aveau locuri
de parcare.
şi-atunci am condus până
am rămas fără
motorină.
dintr-odată,
întreaga lumea a devenit
o imensă parcare
goală.

sâmbătă, 16 martie 2013

Spuse ea!



(poți să mă răcorești, spuse ea)
fațada din piatra de râu se sprijină peste umeri tăi dezgoliți
(îmi zboară gândul la tine, departarea mea, spuse ea)
dar gândurile aleargă, nu zboară
(tălpile mele au bătături, mai umblă și tu, spuse ea)
se dau de-a dura peste muchii de cuțit
(să mă crestez pe brațul stâng pentru fiecare dată când am crezut că mă iubești, spuse ea)
firul despicat în patru își caută întregul pierdut
(am să mă sinucid într-un vis de-al tău și am să te sângerez pe suflet, spuse ea)
dovezile mele bat pasul pe loc
(cară-te în pielea ta de Narcis, spuse ea)
port cu mine orgasmul tău în lacrimi
(într-o dimineață n-am să te mai las să te trezești, spuse ea)
ți-ai uitat amprentele pe inima mea
(fi-mi-ai isteria după care te las să mi te întorci de la alte femei, spuse ea)
cum n-o să vă mai iubească nimeni, niciodată
(când vii îți lași restul amantelor la bagaje pierdute, spuse ea)
miile de secunde în care sunt al tău
(am să te urasc din nou ca de fiecare dată, spuse ea)
și miile de vieți în care nu mai exist
(apoi am să te doresc, spuse ea)
în rest, aripi fără stare
(o să mă las răcorită de alții, spuse ea)
mirosim a străinii ce ne-au pângărit
(dar tot tu ma vei săruta ultimul, spuse ea)


duminică, 3 martie 2013

Primăvara începe în altă parte


Ce i-a mai rămas, de fapt,
primăverii?

O listă lungă - în excel, doar suntem generaţie de corporatişti,
avem bonusuri şi obiective (sau invers),
niciodată emoţii şi bucurii.

Lista lungă, spuneam, de răspunuri gata pregătite,
aşteptând
întrebările pe care ne temem să le punem.
Multe.
Toate.
Toate întrebările care au stat la un moment dat
claie peste grămadă
în poarta inimii,
de era să murim.
Dacă am fi murit, am fi trăit
mai bine;
am fi răsărit flori
şi am fi râs în soare. O oră, o zi, o mână de copil rotofei.

Am rămas.
Să facem umbră pământului.
Să facem
umbră altor flori.

Ne trezim dimineaţă şi vrem să aflăm ce greşeşte celălalt dar
nu ne pasă de greşelile noastre.
Noi nu greşim, nu-i aşa?
Niciodată.

Primăverii nu i-a mai rămas nimic din noi.
Ai vrut să găseşti un buchet de ghiocei în poezia asta?
Îmi pare rău.

Primăvara începe
în altă parte!

vineri, 11 ianuarie 2013

poveste din ultimul vagon



mor câte puțin ori de câte ori calc dezechilibrat prin bălțile pline cu mucuri de țigări ale străzilor tale, în orașul tău cu asfalt mlăștinos din care nici o linie de metrou nu trece dincolo de sterpele câmpii locuite de omuleți bătând un nedeslușit pas de defilare spre abator, atenție, mi s'au închis ușile, toate ușile, nu mai urmează nici o stație, în paradis nu au stații de metrou, bine, nici în infern nu au, oricum nici o garnitură nu pleacă spre raiul de pe pământ, acolo, în raiul ăla m'am născut și am murit deja, aici, acum, doar trăiesc pentru că așa mi s'a cerut, scrie în fișa postului, trebuie să bifez, stau la geam și peisajul e același, mereu același, trecătorii nu au fețe, au numere, nu au nume, au niște machiaje scrijelite cu vârful holșurubului pe o bucată de pânză umplută cu idei luate de'a gata, în orașul cu străzi nămoloase și căi ale victoriei și case de toleranță și moloz precum sub tălpi așa și în gândurile noastre prăfuite, nu mă mai aștepta, nu pot să mă mai dau jos din acest vagon, metroul meu stă cu ușile închise, de jur împrejur, blurate, vesele, colorate, toate luminițele de la capătul tunelului, toți călătorii au biletele compostate, ce frumoasă e viața, urlă controlorul, azi vom sta aici pentru totdeauna, să dea dracu' să mai moară cineva că facem urât se aude vocea controlorului din stația de amplificare, din gură i se preling imagini cu oameni dând din mâini, i se preling imagini cu oameni din gură, i se preling oameni direct din gură controlorului, ce imagine, oameni din ale căror guri se preling oameni, mulți oameni, alți oameni, suntem toți, ușile nu se mai deschid niciodată în vagonul nostru de metrou încăpurăm de'acum toți și'or să mai vină și'o să le facem loc și măcelarii de la abator vor fi printre ei, or să ne pună să ne tăiem unii pe alții pentru că cineva trebuie să mai și muncească în vagonul nostru care nu va pleca oricum nicăieri, or să ne dea voie să stăm aici, vagonul nostru va sta veșnic, ca o plimbare prin orașul tău băltind el însuși prin mocirla vieții plină de țigări fumate ba pe de'a'ntregul, ba pe jumătate, de supărare sau de prea bine, între două garnituri de metrou ca niște pungi de plastic trase peste cap, garnituri de metrou care nici măcar nu mai vin și degeaba aștepți, acest peron este doar un vagon închis, nu'ți zisăi deja, un vagon în care intrăm pe rând toți și rămânem aici, tâmpindu'ne cu fiecare ceas, cu fiecare virgulă, cu fiecare ușă dinte cele oricum închise prin care nu iese nimeni, niciodată, de ce ar și ieși că doar ce'au intrat iar trenul nu a plecat nicăieri și nu va pleca, e aici pentru noi, să ne bucurăm, așadar.