poveste din ultimul vagon

mor câte puțin ori de câte ori calc dezechilibrat prin bălțile pline cu mucuri de țigări ale străzilor tale, în orașul tău cu asfalt mlăștinos din care nici o linie de metrou nu trece dincolo de sterpele câmpii locuite de omuleți bătând un nedeslușit pas de defilare spre abator, atenție, mi s'au închis ușile, toate ușile, nu mai urmează nici o stație, în paradis nu au stații de metrou, bine, nici în infern nu au, oricum nici o garnitură nu pleacă spre raiul de pe pământ, acolo, în raiul ăla m'am născut și am murit deja, aici, acum, doar trăiesc pentru că așa mi s'a cerut, scrie în fișa postului, trebuie să bifez, stau la geam și peisajul e același, mereu același, trecătorii nu au fețe, au numere, nu au nume, au niște machiaje scrijelite cu vârful holșurubului pe o bucată de pânză umplută cu idei luate de'a gata, în orașul cu străzi nămoloase și căi ale victoriei și case de toleranță și moloz precum sub tălpi așa și în gândurile noastre prăfuite, nu mă mai aștepta, nu pot să mă mai dau jos din acest vagon, metroul meu stă cu ușile închise, de jur împrejur, blurate, vesele, colorate, toate luminițele de la capătul tunelului, toți călătorii au biletele compostate, ce frumoasă e viața, urlă controlorul, azi vom sta aici pentru totdeauna, să dea dracu' să mai moară cineva că facem urât se aude vocea controlorului din stația de amplificare, din gură i se preling imagini cu oameni dând din mâini, i se preling imagini cu oameni din gură, i se preling oameni direct din gură controlorului, ce imagine, oameni din ale căror guri se preling oameni, mulți oameni, alți oameni, suntem toți, ușile nu se mai deschid niciodată în vagonul nostru de metrou încăpurăm de'acum toți și'or să mai vină și'o să le facem loc și măcelarii de la abator vor fi printre ei, or să ne pună să ne tăiem unii pe alții pentru că cineva trebuie să mai și muncească în vagonul nostru care nu va pleca oricum nicăieri, or să ne dea voie să stăm aici, vagonul nostru va sta veșnic, ca o plimbare prin orașul tău băltind el însuși prin mocirla vieții plină de țigări fumate ba pe de'a'ntregul, ba pe jumătate, de supărare sau de prea bine, între două garnituri de metrou ca niște pungi de plastic trase peste cap, garnituri de metrou care nici măcar nu mai vin și degeaba aștepți, acest peron este doar un vagon închis, nu'ți zisăi deja, un vagon în care intrăm pe rând toți și rămânem aici, tâmpindu'ne cu fiecare ceas, cu fiecare virgulă, cu fiecare ușă dinte cele oricum închise prin care nu iese nimeni, niciodată, de ce ar și ieși că doar ce'au intrat iar trenul nu a plecat nicăieri și nu va pleca, e aici pentru noi, să ne bucurăm, așadar.