Se afișează postările cu eticheta laspalabras. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta laspalabras. Afișați toate postările

marți, 22 ianuarie 2019

Fața nevăzută de lună



Ieri noapte n-a venit.
Poate s-a îndrăgostit.
Poate a adormit.
Așa ne-am trezit de dimineață. În ceață. Niște ceață.

Noi, aici, suntem răzbunarea. Cu plăcere. Luna nu ajunge niciodată la fereastra noastră. Noi suntem fața voastră nevăzută. Nedumerită lună, pe la unele ceasuri târzii trage cu ochiul spre noi. Prin ferestrele de vis-a-vis. Dar nu ne vede. Pe noi nu. Doar himera cu păr cărunt din apartamentul de dincolo de drum, mai diafană decât furoul ce-i atârnă de umerii hamadă, însoțindu-i mersul dezarticulat ca de nălucă. Iar domnul care parcă nu ar ieși niciodată din apartamentul de-alăturea halucinației, fumează până adoarme cu țigara rulată în colțul gurii, votant absent de la circul politic în direct pe care se trezește apoi să-l vadă în toate reluările până în zori de zi după zi după zi.
Să tot fie. Câte or fi.

Noaptea asta, luna roșie nu mai fu albastră.
Sau luna albastră nu mai fu roșie.
Noaptea asta, ceața s-a risipit.
Noaptea asta.
Ieri noapte ați așteptat-o.
Ieri noapte n-a venit.

joi, 29 martie 2018

Povestiri aproape adevărate


Sapă. Cu furie, mai altfel decât sapă într-o zi oarecare. Sapă de parcă și-ar săpa sieși groapa. Îi curg broboane de pe frunte printre sprâncene și dacă nu seacă printre lacrimile nechemate o iau la vale, sărate, până pe colțul gurii. E în groapă și e miez de vară și e dimineață și deja arde și el aruncă pământul, lopată după lopată, pe marginea gropii, care crește. Crește groapa, crește lumea de deasupra. E tot mai jos, e tot mai adâncă despărțirea asta dintre lumi. El e jos, acolo, poate acolo ar trebui să rămână. Azi nu mai e ieri.

sâmbătă, 5 martie 2016

depozitul cu caricaturi


pe străzi ce nu duc
nicăieri,
oameni-lumânare
aplaudă frenetic răstignirea
omului-bec.
în cutiile lor de beton sufocante
stau închiși,
plâng singurătățile,
poveștile de dragoste
nu se mai întâmplă, știu ei bine, decât
la televizor.
pe o sârmă
ghimpată,
un înger
face echilibristică călcând
planeta-balon.
în scaunul de spovedanie,
mașina de spălat suflete se-nvârte în gol.
în golul sufletului,
cioclii duc pe umeri
coșciugul propriilor inimi smulse.
omul cu cap pătrat
trăgându-l cu funia de gât pe
omul îmbuibat.
copilul căruia n-ai cum să-i expici
că nu-i mai poți înlocui
bateriile
canarului
din colivie.
de câte becuri e nevoie
ca să schimbi un om?

marți, 15 decembrie 2015

Auzi?


Oameni care aud şi ascultă.
Oameni care n'aud. Asta e. N'aud.
Oameni care n'aud dar ascultă.
Oameni care ascultă.
Oameni care nu ascultă.
Oameni care ştiu şi aşa prea bine totul ca să mai asculte.
Oameni care nu ascultă decât ceea ce vor.
Oameni care n'aud decât ceea ce vor să audă.
Oameni care aud doar ceea ce ar dori să audă.
Oameni care aud ceea ce ar dori să audă. Fără doar.
Oameni care aud ceea ce nu s'a spus niciodată.
Oameni, alţii, care aud lucrurile nespuse.
Oameni care ar da orice ca să se audă.
Oameni care se ascultă.
Oameni care nu se aud.
Oameni care ne ascultă.
Oameni de lângă noi.
Oameni de zi cu zi.
Oameni.



luni, 6 iulie 2015

Ultimul buletin de știri. Corespondență specială din Postapocalipsia.





într-o zi m-a bătut pe umăr o informație
bă, frate, îmi zice,
m-am rătăcit, ai văzut cumva un jurnal de știri plimbându-se
prin zonă?
știri?
nu, frate, uită-te la tine, zău așa, ce-i cu tine?
n-am mai văzut o informație
în carne și oase
de dinainte de apocalipsa media.
când ne lovi apocalipsa de se stinseră toate
televizoarele iar în radiourile cu baterii se mai auzea
doar
un bârâit interminabil ca și cum
o armată de pureci ar tropăi sacadat pe antene,
când pe internet nu mai circulau decât poze cu
pisici și citate din poptămaș,
când am răsfoit eu ultimul ziar printat,
informațiile erau deja exponate împăiate
în muzeul de istorie a homo sapiens,
prima specie dispărută prin autoeliminare,
singurii bipezi care au lupat pentru pace
până nu a mai rămas piatră peste piatră.
informațiile atârnau pe pereți și miriapozii se suiau pe ele,
lăsând impresia că ar înțelege mesajele nedescifrate de
umanoizi
de-a lungul existenței lor.
pânze de păianjen în care
se descompuneau secvențe neclare ale unor amintiri
se legănau ori de câte ori, undeva, departe,
pe sub oceanul înghețat de mijloc,
o focă fără aripi visa la pinguinii de la circuri despre care
toate maimuțele de la polul fierbinte de nord încă mai povestesc.
era acolo, spune unul dintre babuini,
un copac cu banane,
ultimul, fie lăudată memoria zeului banan,
dar nimeni nu îndrăznea să mai urce în el pentru că acela
era bananierul înțelegerii binelui și a răului și
ori de câte ori cineva se apropia de el,
un rău se întâmpla,
un rău rece
și ud
ca o ploaie, binecuvântată fie memoria zeului ploaie,
demult n-a mai plouat pe la poli decât
cu broaște fosforescente din ale căror bube de pe piele
curg pietricele mici, sclipitoare și fierbinți,
nimeni nu știe exact de unde vin aceste broaște,
de printr-un arhipelag, tuamotu,
pe care nu-l mai poți găsi pe nici o hartă dintre cele
rămase nedistruse, trăiau, se spune,
pe un atol, mururoa, și le tot purtaseră
vijelii încoace și-ncolo de n-au mai știut drumul spre casă, n-au mai știut
cine sunt și ce limbă orăcăie,
vorbrea în vâjâieli, ca niște rachete, și
cum scoteau un sunet dintr-ăsta, de-al lor,
cum lăsau capetele pe spate și priveau spre infinitul roșu de deasupra,
se pierdeau minute în șir contemplând universul iar
când reveneau cu privirea pe pământ
le strălucea în ochi o pată albastră cu un colț gălbui,
maimuțele își amintesc că-i spunea soare pe vremea în care
mai circulau informații, înainte de apocalipsa media,
când au explodat creierele toate,
când pe asfalt și pe pereți și peste tot unde ai mai fi putut vedea cu ochii,
dacă ar mai fi rămas ochi să vadă,
zăceau bucăți de craniu sapiensoid decupate
în formă de cuvinte
breaking news anunț șoc incredibil uluitor exclusiv incendiar exploziv
inevitabil
și-acolo, atunci, totul s-a sfârșit,
ca și cum niciodată n-ar fi existat,
ca și cum n-ar fi fost nimic înaintea acestui gol plat, fumegând și fără capăt.
ce-i cu tine?
n-am mai văzut o informație
în carne și oase
de tine nici nu știu dacă ești adevărată sau
iar am nimerit într-o pungă de oxigen și halucinez
dispari, îți spun,
dispari,
pe aici nu e loc de tine
or să te prindă și-or să te proscrie,
or să te rescrie
și-au să te trimită în pribegie,
legată la picioare în lanțuri și la mâini legată
de niște hiene cu microfoane în loc de ochi
lătrând nimic la tine,
lătrând prin tine,
or să te dea de-a dura să nu mai înțelegi unde începi și unde te termini
fugi, mă!
băi, frate, mi-a zis,
fugi, n-auzi? i-am zis,
fugi
de unde ai venit
și dacă n-ai venit de niciunde atunci niciunde du-te dar fugi,
aici nu mai e de o veșnicie nimeni
și nimeni nu are nici un buletin
nici măcar de știri.
m-a bătut pe umeri și s-a dus
să facă din mine 
o știre.


marți, 30 iunie 2015

scurtă istorie a omenirii între două epoci de piatră

elegii de bănățean dintr-un sat părăsit de nemți și sârbi*



pe-atunci casele erau mici iar oamenii
mari.
casele erau case,
oamenii erau oameni.
casele se ridicau cât să încapă oamenii,
oamenii se ridicau cât să încapă în case.
casele și oamenii
locuiau împreună, împărțeau aceiași câini,
aceleași podele,
aceeași lună,
chiar și amintirile și le țineau la comun.
apoi,
încetul cu încetul,
oamenii au plecat departe,
tot mai departe
s-au făcut mici,
tot mai mici,
de-abia se mai vedeau de mici ce erau,
și-și construiau case mari,
tot mai mari,
să le vadă de acolo,
de departe.
casele nu plecau niciunde, rămâneau pe loc,
până când, într-un târziu,
tot mai târziu,
mult prea singure de atâta târziu,
casele au devenit oameni,
tot mai oameni,
iar oamenii
nici nu se mai vedeau de atâtea case.
deveniseră ei înșiși case,
case sălbatice,
cu fețe îmbrăcate în iederă, cu fațade adăpostind în bărbile lor
de țapinari muralosexuali
toate păsările rătăcitoare prin noapte.
oamenii-lupi se păzeau între ei de ferestrele
înfometate ale caselor ce clipeau priviri sfredelitoare
și-și urlau
unii altora ochi în ochi
de teamă să nu le muște oamenii-șerpi
din hornuri, să nu le înghită 
fumurile prin care comunicau.
și-atunci se așezau la mese lungi, sub cerul încruntat,
brăzdat în riduri adânci de oamenii cu elice,
cu reflectoare ce vedeau și răpeau gânduri
și se hrăneau cu tăcerea lupilor singuratici.
până-ntr-o zi, când casele rămase singure pe pământ
nu au mai știut încotro și
s-au mâncat între ele până s-a lăsat
ultima liniște.

* subtitlul îi aparține lui Conu Alecu / Tarot Politic



luni, 4 mai 2015

the big bang theory





și ne-am iubit pe luna plină
(pe fața-i văzută și
pe cea nevăzută)
învăluiți în calea lactee,
doi pegași liberi, fugiți din hamurile
carului mare.
călcam în picioare galaxii și împrăștiam în juru-ne
pulberi de stele, zburdând de la steaua polară la orizont și-ndărăt
până când
din noi vor răsări mânji înaripați cu
ochii tăi și
numele meu.


joi, 16 aprilie 2015

tattoo



pe spatele tău crește
o floare, am desenat-o în gând,
eu am desenat-o,
n-am pus culori,
n-avea nevoie,
e un tatuaj mic, în creion,
un mac bucurându-se sub cerul revărsat în ochii tăi;
alături,
spice sălbatice de grâu,
două,
rătăcite prin vremuri,
sufletele noastre purtate de vânturi, iubito,
chemate să rodim împreună
în jurul
aceleiași flori
pe care o vom colora cu viața
la pătrat



sâmbătă, 14 martie 2015

elegia tuturor întrebărilor ce încap într-un an

(șopata a XIX-a, a II-a în care pomenim despre hărți)



un an de întrebări. sună bine ca titlu. dar nu e un titlu. nu e doar un titlu. un an la al cărui capăt l-am abandonat pe don quijote și am renunțat să mai finanțez emotional operațiunile de cucerire a unor cetăți ce nu mai există; și-am înțeles că nu trebuie să mai reconstruiesc cartagine pe locul celei de trei anterioare ori arse.

un an de întrebări – vă dați seama câte întrebări încap într-un an?

le-am așteptat răspunsurile, nu, nu le-am așteptat, ci le-am căutat iar când au venit n-am știut dacă sunt corecte sau nu, le-am citit de la cap la coadă și de la coadă la cap, le-am luat și le-am recombinat, le-am permutat între întrebări, le-am transformat pe ele, pe răspunsuri, în alte întrebări, am rătăcit prin propriu-mi deșert un an cât 40 și ceva de scurte vieți, am rătăcit și m-am prăbușit, am alungat, de câte ori s-a ivit, fata morgana, am dat cu pietre în toate mirajele și-am ignorat caravenele, mimând fericirea, interpretând rolul liniștii, decartând detașarea și trimițând la înaintare indiferența, m-a apucat disperarea, m-am îmbătat cu gânduri, m-am trezit mahmur de la atâtea nedumeriri cu care mă dusesem la culcare, am vomitat ideile rele și, odată cu ele, am dat afară și idei bune pierdute, asta e, am tras speranță pe nări și mi-am injectat intravenos minciună combinată cu adevăruri irelevante, am transpirat deziluzii, m-am speriat de șanse, am zâmbit oportunităților, am plâns când a fost vremea să plâng, căci a fost și vremea aia, cine plânge la urmă cum plânge, oare? și, în toată vria aceea, răspunsul spărgător de gheață a venit dintr-o altă lume decât a mea. m-a luat de mână, ducându-mă să văd cum arată lumina și spunându-mi iată, asta am eu pentru tine, lumina, asta pot să-ți dau, mergi cu mine de mână și eu merg cu tine, ține-te bine sau dă-ți drumul, tu alegi.

rămas fără don quijote și lăsând cartaginele așa cum le-a fost scris, m-am trezit contemplându-mi, peste harta goală, în toată splendoarea lor, munții de neputință și bălțile de comoditate și pustiurile neștiinței și văile ignoranței, întregul relief de greșeli prin care am peregrinat, odiseu hoinar. iar toate întrebările acelea care au încăput într-un un an și-au găsit în sfârșit un sens odată cu acel prim răspuns, spărgătorul de gheață din alt univers.

n-am să mă lepăd de amintiri, sunt averea mea cea mai de preț. dacă nu cumva toată averea mea. dar am să le amanetez, garanție pentru noua investiție în mine și-n mâna din lumină.


joi, 5 martie 2015

elegie între două tramvaie

(şoapta XVIII, metropolitană)

oraşul tău, din gârlă până-n parc,
pare un amoraş grăsuţ, cu arc.
şi-ntre luminile de prin vitrine
oraşul se răstoarnă peste tine.

oraş de bârfe, zvonuri şi păreri,
bazar cu efemere şi-efemeri, 
târg de-amintiri, negoţ cu bucurii apuse,
cu vorbe-n dar primite şi cu spuse.

oraşul cu paiete şi cu strasuri,
ferestre-n mii de ochi şi mii de glasuri,
cu orbitoare străuciri de un sezon,
plouate-afişe, rupte pe beton.

oraşul care-nghite tot ce-i dai,
aspirator de suflete şi, vai,
altar al unor zei nedefiniţi
cu preoţi şi cu sfinţi prea-prihăniţi.

oraşu-acesta ca o poezie,
un hipster cu fular şi pălărie,
poşete piţi şi pantofi cu toc,
aristocraţi îngrămădiţi în scări de bloc,

oraş cu blugii rupţi şi tenişi roz,
cu plete-n vânt şi pline de moloz,
abject tirşor, amant prea pătimaş,
pun punct aici şi te salut, oraş!

 

luni, 2 martie 2015

elegia celui de-al 12-lea ceas

(șoapta XVII, deșteptătoare)



cum știi
că e cazul să plusezi, să insiști, să te deschizi?
întrebare de 46 de ani, nu? 
nu știi, așa-i? 

pur și simplu
vine o clipă în care ți-e musai
să te asumi,
să te aduni,
să dai jos toate layerele acelea care te-au transformat în
propria ta închisoare,
să te scuturi,
să te lepezi,
să caști ochii, să caști gura, să caști urechile,
să uiți,
să renunți, 
să arunci prosopul,
să ridici steagul alb,
să capitulezi și să donezi armele unei 
fabrici de biciclete,
să adulmeci,
să inspiri adânc,
să dai, la expirare, tot răul
afară.

să dai,
să te dai,
să ceri,
să vrei,
să primești,
să te bucuri
că trăiești.

așa trebuie.
așa cred că trebuie. 
ce de banalități!
mi s-o fi cuibărit poptămaș în tastatură.
dar așa cred.