într-o zi m-a bătut pe umăr o informație
bă, frate, îmi zice,
m-am rătăcit, ai văzut cumva un jurnal de știri plimbându-se
prin zonă?
știri?
nu, frate, uită-te la tine, zău așa, ce-i cu tine?
n-am mai văzut o
informație
în carne și oase
de dinainte de apocalipsa media.
când ne lovi apocalipsa de se stinseră toate
televizoarele iar în radiourile cu baterii se mai auzea
doar
un bârâit interminabil ca și cum
o armată de pureci ar tropăi sacadat pe antene,
când pe internet
nu mai circulau decât poze cu
pisici și citate din poptămaș,
când am răsfoit
eu ultimul ziar printat,
informațiile erau
deja exponate împăiate
în muzeul de
istorie a homo sapiens,
prima specie
dispărută prin autoeliminare,
singurii bipezi
care au lupat pentru pace
până nu a mai rămas piatră peste piatră.
informațiile atârnau pe pereți și miriapozii se suiau pe
ele,
lăsând impresia că ar înțelege mesajele nedescifrate de
umanoizi
de-a lungul existenței lor.
pânze de păianjen în care
se descompuneau secvențe neclare ale unor amintiri
se legănau ori de câte ori, undeva, departe,
pe sub oceanul înghețat de mijloc,
o focă fără aripi visa la pinguinii de la circuri despre
care
toate maimuțele
de la polul fierbinte de nord încă mai povestesc.
era acolo, spune unul dintre babuini,
un copac cu banane,
ultimul, fie lăudată memoria zeului banan,
dar nimeni nu îndrăznea să mai urce în el pentru că acela
era bananierul înțelegerii binelui și a răului și
ori de câte ori cineva se apropia de el,
un rău se întâmpla,
un rău rece
și ud
ca o ploaie, binecuvântată fie memoria zeului ploaie,
demult n-a mai plouat pe la poli decât
cu broaște fosforescente din ale căror bube de pe piele
curg pietricele mici, sclipitoare și fierbinți,
nimeni nu știe exact de unde vin aceste broaște,
de printr-un arhipelag, tuamotu,
pe care nu-l mai poți găsi pe nici o hartă dintre cele
rămase nedistruse, trăiau, se spune,
pe un atol, mururoa, și le tot purtaseră
vijelii încoace și-ncolo de n-au mai știut drumul spre casă,
n-au mai știut
cine sunt și ce limbă orăcăie,
vorbrea în vâjâieli, ca niște rachete, și
cum scoteau un sunet dintr-ăsta, de-al lor,
cum lăsau capetele pe spate și priveau spre infinitul roșu
de deasupra,
se pierdeau minute în șir contemplând universul iar
când reveneau cu privirea pe pământ
le strălucea în ochi o pată albastră cu un colț gălbui,
maimuțele își amintesc că-i spunea soare pe vremea în care
mai circulau informații, înainte de apocalipsa media,
când au explodat creierele toate,
când pe asfalt și pe pereți și peste tot unde ai mai fi
putut vedea cu ochii,
dacă ar mai fi rămas ochi să vadă,
zăceau bucăți de craniu sapiensoid decupate
în formă de cuvinte
breaking news anunț șoc incredibil uluitor exclusiv incendiar
exploziv
inevitabil
și-acolo, atunci, totul s-a sfârșit,
ca și cum niciodată n-ar fi existat,
ca și cum n-ar fi fost nimic înaintea acestui gol plat,
fumegând și fără capăt.
ce-i cu tine?
n-am mai văzut o informație
în carne și oase
de tine nici nu știu dacă ești adevărată sau
iar am nimerit într-o pungă de oxigen și halucinez
dispari, îți
spun,
dispari,
pe aici nu e loc
de tine
or să te prindă și-or să te proscrie,
or să te rescrie
și-au să te
trimită în pribegie,
legată la picioare
în lanțuri și la mâini legată
de niște hiene cu
microfoane în loc de ochi
lătrând nimic la
tine,
lătrând prin
tine,
or să te dea de-a
dura să nu mai înțelegi unde începi și unde te termini
fugi, mă!
băi, frate, mi-a
zis,
fugi, n-auzi?
i-am zis,
fugi
de unde ai venit
și dacă n-ai
venit de niciunde atunci niciunde du-te dar fugi,
aici nu mai e de
o veșnicie nimeni
și nimeni nu are nici un buletin
nici măcar de știri.
m-a bătut pe umeri și s-a dus
să facă din mine
o știre.
