Ultimul buletin de știri. Corespondență specială din Postapocalipsia.

într-o zi m-a bătut pe umăr o informație

bă, frate, îmi zice,

m-am rătăcit, ai văzut cumva un jurnal de știri plimbându-se

prin zonă?

știri?

nu, frate, uită-te la tine, zău așa, ce-i cu tine?

n-am mai văzut o informație

în carne și oase

de dinainte de apocalipsa media.

când ne lovi apocalipsa de se stinseră toate

televizoarele iar în radiourile cu baterii se mai auzea

doar

un bârâit interminabil ca și cum

o armată de pureci ar tropăi sacadat pe antene,

când pe internet nu mai circulau decât poze cu

pisici și citate din poptămaș,

când am răsfoit eu ultimul ziar printat,

informațiile erau deja exponate împăiate

în muzeul de istorie a homo sapiens,

prima specie dispărută prin autoeliminare,

singurii bipezi care au lupat pentru pace

până nu a mai rămas piatră peste piatră.

informațiile atârnau pe pereți și miriapozii se suiau pe ele,

lăsând impresia că ar înțelege mesajele nedescifrate de

umanoizi

de-a lungul existenței lor.

pânze de păianjen în care

se descompuneau secvențe neclare ale unor amintiri

se legănau ori de câte ori, undeva, departe,

pe sub oceanul înghețat de mijloc,

o focă fără aripi visa la pinguinii de la circuri despre care

toate maimuțele de la polul fierbinte de nord încă mai povestesc.

era acolo, spune unul dintre babuini,

un copac cu banane,

ultimul, fie lăudată memoria zeului banan,

dar nimeni nu îndrăznea să mai urce în el pentru că acela

era bananierul înțelegerii binelui și a răului și

ori de câte ori cineva se apropia de el,

un rău se întâmpla,

un rău rece

și ud

ca o ploaie, binecuvântată fie memoria zeului ploaie,

demult n-a mai plouat pe la poli decât

cu broaște fosforescente din ale căror bube de pe piele

curg pietricele mici, sclipitoare și fierbinți,

nimeni nu știe exact de unde vin aceste broaște,

de printr-un arhipelag, tuamotu,

pe care nu-l mai poți găsi pe nici o hartă dintre cele

rămase nedistruse, trăiau, se spune,

pe un atol, mururoa, și le tot purtaseră

vijelii încoace și-ncolo de n-au mai știut drumul spre casă, n-au mai știut

cine sunt și ce limbă orăcăie,

vorbrea în vâjâieli, ca niște rachete, și

cum scoteau un sunet dintr-ăsta, de-al lor,

cum lăsau capetele pe spate și priveau spre infinitul roșu de deasupra,

se pierdeau minute în șir contemplând universul iar

când reveneau cu privirea pe pământ

le strălucea în ochi o pată albastră cu un colț gălbui,

maimuțele își amintesc că-i spunea soare pe vremea în care

mai circulau informații, înainte de apocalipsa media,

când au explodat creierele toate,

când pe asfalt și pe pereți și peste tot unde ai mai fi putut vedea cu ochii,

dacă ar mai fi rămas ochi să vadă,

zăceau bucăți de craniu sapiensoid decupate

în formă de cuvinte

breaking news anunț șoc incredibil uluitor exclusiv incendiar exploziv

inevitabil

și-acolo, atunci, totul s-a sfârșit,

ca și cum niciodată n-ar fi existat,

ca și cum n-ar fi fost nimic înaintea acestui gol plat, fumegând și fără capăt.

ce-i cu tine?

n-am mai văzut o informație

în carne și oase

de tine nici nu știu dacă ești adevărată sau

iar am nimerit într-o pungă de oxigen și halucinez

dispari, îți spun,

dispari,

pe aici nu e loc de tine

or să te prindă și-or să te proscrie,

or să te rescrie

și-au să te trimită în pribegie,

legată la picioare în lanțuri și la mâini legată

de niște hiene cu microfoane în loc de ochi

lătrând nimic la tine,

lătrând prin tine,

or să te dea de-a dura să nu mai înțelegi unde începi și unde te termini

fugi, mă!

băi, frate, mi-a zis,

fugi, n-auzi? i-am zis,

fugi

de unde ai venit

și dacă n-ai venit de niciunde atunci niciunde du-te dar fugi,

aici nu mai e de o veșnicie nimeni

și nimeni nu are nici un buletin

nici măcar de știri.

m-a bătut pe umeri și s-a dus

să facă din mine 

o știre.