scurtă istorie a omenirii între două epoci de piatră

elegii de bănățean dintr-un sat părăsit de nemți și sârbi*

pe-atunci casele erau mici iar oamenii
mari.
casele erau case,
oamenii erau oameni.
casele se ridicau cât să încapă oamenii,
oamenii se ridicau cât să încapă în case.
casele și oamenii
locuiau împreună, împărțeau aceiași câini,
aceleași podele,
aceeași lună,
chiar și amintirile și le țineau la comun.
apoi,

încetul cu încetul,
oamenii au plecat departe,
tot mai departe
s-au făcut mici,
tot mai mici,
de-abia se mai vedeau de mici ce erau,
și-și construiau case mari,
tot mai mari,
să le vadă de acolo,
de departe.

casele nu plecau niciunde, rămâneau pe loc,
până când, într-un târziu,
tot mai târziu,
mult prea singure de atâta târziu,
casele au devenit oameni,
tot mai oameni,
iar oamenii
nici nu se mai vedeau de atâtea case.
deveniseră ei înșiși case,

case sălbatice,

cu fețe îmbrăcate în iederă, cu fațade adăpostind în bărbile lor

de țapinari muralosexuali
toate păsările rătăcitoare prin noapte.
oamenii-lupi se păzeau între ei de ferestrele
înfometate ale caselor ce clipeau priviri sfredelitoare

și-și urlau
unii altora ochi în ochi
de teamă să nu le muște oamenii-șerpi
din hornuri, să nu le înghită 

fumurile prin care comunicau.
și-atunci se așezau la mese lungi, sub cerul încruntat,
brăzdat în riduri adânci de oamenii cu elice,
cu reflectoare ce vedeau și răpeau gânduri
și se hrăneau cu tăcerea lupilor singuratici.

până-ntr-o zi, când casele rămase singure pe pământ
nu au mai știut încotro și
s-au mâncat între ele până s-a lăsat
ultima liniște.

* subtitlul îi aparține lui Conu Alecu / Tarot Politic