(șantier)

Erau acele vremuri în care dacă ora 5 dimineața ne prindea întinși, sigur eram pe plajă, așteptând să răsară soarele înainte de a trage draperiile și a ne dezbrăca de orice sfială, de restricții, curioși să descoperim până unde putem merge.

Zăceam așa, cu ochii întredeschiși, poștind aceleași chiștocuri rulate din ce găseam să amestecăm, ne îngălbeneau degetele și ne zgâriau gâtul până ne iubeam din vorbe ca Amanda Lear. Îmi alintam ceafa între pulpele tale și eram prea bine dispuși pentru a mă întreba dacă valurile de parfum de amazoană care se spărgeau pe tâmplele mele ți le provoc eu sau vreo altă pereche de mâini rătăcită sub tricou în căutarea sânilor tăi a căror formă nu mi’o mai aduc azi aminte. În toate deceniile ăstea au fost prea mulți ca să mai știu acum care au fost ai tăi.

Puzzle defect, memorie de vinil zgâriat.

Azi nu mai contează, dar nici atunci nu conta prea mult, la 15-16 ani ești captiv celor ce ți se întâmplă pentru a mai scana detalii. Puteai fi scândură, puteai avea păr pe picioare sau mustață și ochi de sticlă, eram prea liberi, smulși din lese și de cele mai multe ori singuri pe plaja aia goală, pe vremea aceea Mamaia și Năvodari chiar se terminau undeva, apoi nu mai urma nimic, eram cu tine, eram o herghelie de cai spontan sălbăticiți, cu mine venisei, de regionalismele mele te distrai toată ziua și, toată acea vacanță, aveai să pleci mereu cu mine – unde am fi ajuns dacă vacanța aceea nu s’ar fi terminat niciodată, dacă toată viața am fi rămas aceiași neînșeuați sălbăticind împreună pe interminabila plajă cu vedere atât spre răsărit cât și spre apus.