Fața nevăzută de lună

Ieri noapte n-a venit.
Poate s-a îndrăgostit.
Poate a adormit.
Așa ne-am trezit de dimineață. În ceață. Niște ceață.

Noi, aici, suntem răzbunarea. Cu plăcere. Luna nu ajunge niciodată la fereastra noastră. Noi suntem fața voastră nevăzută. Nedumerită lună, pe la unele ceasuri târzii trage cu ochiul spre noi. Prin ferestrele de vis-a-vis. Dar nu ne vede. Pe noi nu. Doar himera cu păr cărunt din apartamentul de dincolo de drum, mai diafană decât furoul ce-i atârnă de umerii hamadă, însoțindu-i mersul dezarticulat ca de nălucă. Iar domnul care parcă nu ar ieși niciodată din apartamentul de-alăturea halucinației, fumează până adoarme cu țigara rulată în colțul gurii, votant absent de la circul politic în direct pe care se trezește apoi să-l vadă în toate reluările până în zori de zi după zi după zi.
Să tot fie. Câte or fi.

Noaptea asta, luna roșie nu mai fu albastră.
Sau luna albastră nu mai fu roșie.
Noaptea asta, ceața s-a risipit.
Noaptea asta.
Ieri noapte ați așteptat-o.
Ieri noapte n-a venit.