Sapă. Cu furie, mai altfel decât sapă într-o zi oarecare. Sapă de parcă și-ar săpa sieși groapa. Îi curg broboane de pe frunte printre sprâncene și dacă nu seacă printre lacrimile nechemate o iau la vale, sărate, până pe colțul gurii. E în groapă și e miez de vară și e dimineață și deja arde și el aruncă pământul, lopată după lopată, pe marginea gropii, care crește. Crește groapa, crește lumea de deasupra. E tot mai jos, e tot mai adâncă despărțirea asta dintre lumi. El e jos, acolo, poate acolo ar trebui să rămână. Azi nu mai e ieri.
Sapă.
„Când or vinit turcii, toată lumea s-or dus peste deal, peste Prisacă și pe după Tâlva Mică, s-or dus la Verșeț și de acolo peste camp iar la Jimbolia, unde era armata a mare, unde te puteai apăra, acolo erai sigur. Șapte ani or dostat duși d-acasă. Șapce ani”.
O spune de parcă ar fi fost acolo. O spune mereu, cam de pe la al treilea pahar de rom. E născut în secolul 19 și a prins oastea austro-ungară și a fost și la război. Dar nu cu turcii. Turcii au trecut ultima oară cu vreo două secole mai devreme, n-avea de unde să știe toate amănuntele, doar din povești.
De fapt, știe, că una dintre femeile care erau să crape atunci, sub sabia turcilor, era dintr-o ramură a arborelui său genealogic. Știa tot târgul povestea femeii: era mai bleagă, așa, cu copil mic în brațe și fugea, oh, wei, iar turcul călare, cu sabia lui încovoiată, se tot apropia. „Bagsama numa dumizo șcie cum”, calul călcă într-una din gropile astupate neglijent de spălătorii de aur.
„Și, uite, așa nu mai aveam noi cu cine bea acum”, i-o reteză scurt bătrânul doctor. Fuseseră, doctorul și groparul, colegi de școală și camarazi la oaste. Unul din familie de tirolezi aduși din nordul Italiei să spargă piatra la calea ferată din munte, celălalt bufan, neam de bribeți trecuți munții spre sfârșitul ultimei ocupații turcești a Banatului, aduși să taie lemne sau să muncească în topitorii.
Când se supăra că-l ia peste picior, groparul îl tachina pe doctor că ai săi n-au venit să muncească pentru o viață mai bună ci pentru că i-au luat turcii de sclavi de prin satele prăpădite de pe lângă Dunăre și i-au aruncat în Banatul Montan. După care tot el, groparul, bătea în retragere: dacă erau niște pierde vară, sigur plecau cu turcii înapoi în Valahia. Că legile sultanului erau mai slobode decât cele ale Kaiserului.
I-a prins războiul cel mare, primul, împreună. Când s-a anunțat asasinarea arhiducelui și s-a dat mobilizare, erau infanteriști neinstruiți în garnizoana regimentului K.u.K Rupprecht von Bayern din Biserica Albă. I-a îmbarcat pe amândoi în trenul de Agram. De acolo urmau să pună presiune pe sârbi. „Dracu credea c-o să înceapă războiul. Era câta Serbie zdrențe și noi armata lui Kaiserului”. Cea mai mare din lume. Două săptămâni, „așa i-am scris mamei, nu plânge, mamo, că-i ca și cum aș merge două săptămâni iar la școală, or să ne plimbe și mi-s îndărăt acasă, la Biserica Albă. În cazarmă. Mai știi, ce ne-am mai bucurat că vedem și noi lumea, copii nărozi cu rucsacii verzi și minte crudă”.
Doctorul se opri din povestit și îi arătă oberului halba goală. Lăsă capul pe spate și privy castanii deasupra și, printe frunzele lor, cerul albastru închis. Groparul își aprinse un băgău, după ce-l bătu de colțul mesei și îi mai dădu o limbă, să fie sigur că l-a rulat cum trebuie. Se gândeau amândoi la norocul pe care l-au avut să rămână în sud. Deși, la vremea aia, mamele și-ar fi dorit băieții dacă nu acasă măcar în nord, prin Galiția sau măcar ulani la Cernăuți. Acolo sigur trebuia să fie liniște, că rușii n-aveau cum și nici de ce să se bage în război.
Dar istoria face, până la urmă, ce vrea ea...
Doctorul sorbi din berea rece și cu spumă multă. Și-și șterse mustața. E ultima, zise. Groparul ceru și el un rom dublu. Ultimul. Începură să-nșire nume. Făceau prezența cam de două ori pe lună. Unii dispăruți în primul război, alții mai târziu, prinși de lungile ierni rusești în afara Stalingradului sau la nord, lângă Leningrad.
Povești cu dezertări fără orizont în stepa rusă și cu bărbați copii plângând după mamele lor de câte ori se auzea un șuierat mai apropiat de tranșeele noroioase și reci, pline de șobolani și de boli care se mutau de la unul la altul ca râia.
Povești spuse de fiecare dată, seara, de ani și ani, pe terasa grădinii de vară, ei doi într eei sau cu alții la un loc, în timp ce dintr-un colț vioara lui Bencze Bacsi amesteca un csardas cu două vesele de pe la frătuți, să nu mai ofteze domn doctor, că uite, am ajuns să trecem veacul ăsta lung și mai avem drum de mers. Și țopăia arcușul ungurului pe corzile viorii, de se trezea tot birtul.
Să se fi aprins de vreun ceas felinarele când s-au ridicat de la masă. Doctorul porni agale la deal. Prietenul lui de-o viață se opri din drum o clipă și-l privi cu tandrețea omului care a avut mereu nevoie de mintea camaradului ca să gândească până la capăt. Apoi se răsuci și plecă spre casa lui, aia de la capătul șirului lung de trepte.
Pe la cinci dimineața se trezi ca de obicei. El și clopotarul nu aveau somn la ora aia. Dar clopotarul, bagsama, nu s-a trezit de bună voie. Din turla bisericii se rostogolea deja dangătul spart al vechiului clopot de bronz. Iar s-a mai dus unul, își zise groparul bătrân.
Se rezemă de un stâlp al porții și așteptă. Știa că o să audă în scurt timp pașii târâți ai clopotarului și respirația lui grea. Porni agale spre poarta cimitirului, o împinse ușor, cât să se strecoare, timp în care se gândi la toți cei care ar fi putut să fie la rând, că așa ar fi normal, să-și facă treaba după o anumită rânduială. Vreo trei picați de ani buni la pat, câțiva duși cu pluta care aruncau pe foc tot ce găseau atârnând pe spătare de scaun, niște soacre nesuferite…
Clopotarul are mereu tălpile găurite, vara. De la atâta frecat drumul. Îi e lene să ridice picioarele. Merge cumva ca un pendul cu două brațe. Îl obosește însăși ființa sa. Și mai are și o veșnică sinuzită. Respiră greu.
N-ai cum altfel, după ce urci vreo sută de trepte. N-ai cum.
Intră în cimitir și-l zări pe gropar pe banca de lângă fântână nu foarte convins că s-ar apuca de treabă. Îl privi lung și tăcut. Se așeză lângă el, să-și adune respirația. Undeva printre dealurile din dreapta se ascundea încă soarele, gata să scoată capul peste întreaga vale verde. Clopotarul se aplecă spre șolul metalic atârnat în cuiul bătut în fântână. Îl scufundă în cantă și sorbi din apa rece, scoasă mai devreme de gropar. Se vedea, printre trandafiri galbeni și roz, turla bisericii în vale. Ceasul bătu de ora șase. Groparul se ridică, își sufelcă mânecile și porni să curețe buruienile de pe morminte. Clopotarul îl privi lung. Îl lăsă să se îndepărteze și-apoi îl strigă. Auzi... Groparul se îndreptă de spate, lăsă grebla și se rezemă în ea. Hör mal zu, repetă clopotarul. Zi, mă, omule, că merg în treaba mea. Haida, sag schon mal.
„Șcii... Herr Doktor. L-o găsât az giminiață doamna. Șăgia în scamn, în cindă, în soba a mare. L-o găsit așa, cu pozele pră masă. S-o dus.”
Groapa asta va fi una mare. Să-ncapă un veac, două războaie, dom doctor, toată povestea locului, și aia povestită, și aia uitată, și, mai ales, prietenia lor, doi frați pe care nici unul nu l-a avut de la mama lui niciodată dar, uite, cum își face istoria singură de cap.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu