pe străzi ce nu duc
nicăieri,
oameni-lumânare
aplaudă frenetic răstignirea
omului-bec.
în cutiile lor de beton sufocante
stau închiși,
plâng singurătățile,
poveștile de dragoste
nu se mai întâmplă, știu ei bine, decât
la televizor.
pe o sârmă
ghimpată,
un înger
face echilibristică călcând
planeta-balon.
în scaunul de spovedanie,
mașina de spălat suflete se-nvârte în gol.
în golul sufletului,
cioclii duc pe umeri
coșciugul propriilor inimi smulse.
omul cu cap pătrat
trăgându-l cu funia de gât pe
omul îmbuibat.
copilul căruia n-ai cum să-i expici
că nu-i mai poți înlocui
bateriile
canarului
din colivie.
de câte becuri e nevoie
ca să schimbi un om?
