elegia soldatului mahmur

de moarte n-am
nici un motiv să mă tem.
o să am
timp o veșnicie să mă ocup
numai de ea.

și nici nu mă tem că
alții te vor dori. te vor avea dar
toate drumurile minții tale duc
în brațele mele.

mărșăluiesc
batalioane de nedumeriri
bătând pas de defilare pe puntea asta
suspendată.
ezitările toate înregimentate sub același drapel
sapă tranșee;
plantează mine
în sufletele noastre,
îndoieli cu fitilul amorsat așteaptând doar să
călcăm strâmb - nici cu gândul,
nici cu fapta,
ci cu teama.
doar cu teamă.

cu teama de noi.

o, da! și eu mă tem.
mă tem
că-n mahmureala asta
a ta și-a mea
îmi trec zilele
fără să apuc lăsarea la vatră.

viața noastră fără noi

ne'am cocoșat, iubito,
ca niște semne de'ntrebare la capătul unor nedumeriri
inutile.

ne'au călcat în picioare, iubito,
răspunsurile de care
zău ca n'aveam nevoie.

și'ntr'un final, minunea mea,
rătăcind printre îndoieli,
am uitat să trăim.

să ne trăim.

Iarmaroc

uneori m’aș îmbăta cu ploaia asta

prin care,

mai îndărăt, prin vară, aș fi umblat desculț...

vezi tu,

lumea e plină de

bărbați socializându-se la pișoar.

își plimbă autist

bustul gol

în șoșoni cărămizii,

recitând bancuri misogine;

vezi tu,

lumea e plină de

femei purtându-și cămășile descheiate

spre deliciul unor

pensionari duhnind a mahorcă;

parcă am zăcea mahmuri pe sub mese,

la cel mai mare iarmaroc

al singurătății...

Ultimul maraton

îmi stăruie

în nări

aroma poftelor tale

(am luat viața în piept fugind

la cotituri

să nu ne vadă alții cum

furăm fericire).

tu

miroseai a femeie;

eu miroseam a tălpi ferfeniță.

eu,

phidippidesul tau.

chairete nikomen!