cercul poeților în viață

azi m-am plimbat printre poeți
mi-am frecat coatele de gloria lor și le-am inspirat geniul.
am trecut pe lângă ei la fel cum
zi de zi
trec milimetric pe lângă poezie

poeții erau de mai multe feluri
unii frumoși, alți pulbere, câțiva nici măcar nu mai erau poeți ci
poezie

se aliniau în cercuri mari
se alintau în cercuri mici
se citeau unii pe alții cu glas tare și afectat
ca și cum dacă nu s-ar fi băgat reciproc în seamă
s-ar fi stins focul veșnic

iar noi, ăștialalții,

ne dădeam sfioși la o parte,
să nu furăm lumina,
să nu obturăm aerul,
să nu spargem vraja
și nici
tunelul de cristal prin care, călărindu-și poema,
ni se dăruie măria-sa
însuși
poetul.

scrisoare din bivuac

şi'acum ai să mă citeşti
cu zâmbetul pe buze,
agale,
poveştile toate,
cuvintele uneori împiedicate, ca mine de împiedicate,
cuvintele alteori încâlcite, ca tine de încâlcite,
ai să mă citești
până la capătul lumii,
întregul drum va fi o singură frază, dada,
cea mai lungă frază,
de unde te vei întoarce să'mi ceri
să te rescriu.
pe tine
şi toate poveştile tale
pe care am fost cândva prea analfabeţi să le scriem
împreună.

aceeași poveste trăită de omidă la pomul lăudat

și ne-am îmbrăcat frumos,
o-ntreagă armată de omizi
tropind din mii de picioare,
merge unul, mergem toți
în haine de duminică îmbrăcați,
agale
spre pomul lăudat.

și am bătut din palme,
din mii de palme.
iar pomul  a grăit. dar, vai!
pomul era gol.
și găunos era, pomul.
era lăudat.
doar lăudat.

Epitaf

în acest poem
odihnește
cel ucis spunându'ţi că
lucrurile se vor întâmpla
aşa
cum s' au întâmplat

lichidări de stoc. o poezioară scurtă. alta.

partea 1.
mă rătăcesc umblând brambura
pe urmele mele

doar mă cunoști de când ți-eram copil, sunt
veșnicul sinucigaș

partea a 2-a.
tu n-ai să mai simți niciodată
cum e să te iubească cineva

nici măcar tu nu mai știi cum ar fi
să te iubești cu adevărat.

și toate astea pentru că
nu ai ascultat de mine.

publicitate.
ofer la preț de nerefuzat
întregu-mi stoc de „și doar ți-am spus!”.
se declară nule.

poem alb, zen și cu vino-ncoace

știi cum mă uitam la
mâinile tale?

nu mai erau de ceva vreme tinere
(nici nu mai țin minte dacă au fost vreodată).
dar printre semnele timpului tău (și nu cred că mi-e frică
să le spun riduri)
se puteau așterne
toate visele mele.
toate.
mă-nțelegi?
și liniștea aceea despre care nu mai contenim să spunem povești (cu bunici și iubiri eterne)
era acolo,
în ceea ce știam că trebuie să fie
îmbrățișarea obrajilor mei cu palmele tale.

la degetele tale mă uitam,
minunat de ele,
minunatele,
ele.
le alintai creatoare de nisip,
ca-ntr-o clespidră cu teniși albi.
acum, după acum, după acum, veșnicul prezent scurs în diverse tale ritmuri.
frământaseși - o, vai! - cu ele timpul în așteptarea mea.

rotocoale de secunde,
picățele de clipe,
mărgăritare de momente.
safir. și ambră. și ametist. și ce-o mai fi.

l-ai convins să vină, l-ai lăsat să plece,
timp fără suflet ca o cameră abandonată,
până am ajuns să mă uit eu la mâinile
tale.

cele mai tinere mâini pe care mi le-ai fi putut dărui
vreodată.

și-atât.