elegia geografiilor de nisip, praf și pulbere

(șoapta cu numărul V)

nu mai erau lumi de descoperit,
iubito,
hărțile toate
stăteau bine-mersi bătute în cuie.
granițele fuseseră de mult trasate
de niște generali ajunși între timp
imnuri de stat
sau nume de buldog
și nimeni nu le mai mișca de colo-colo.

și nici planete nepopulate nu mai erau,
întregul univers, iubito, era de pe-acum
colonizat,
pe-alocuri cu gândul,
pe-acoluri cu vorba,
pe-alocuri cu fapta.

și-atunci ai venit tu, iubito, de lumea ta
ancorându-mă,
într-un port din
globul tău cu parametri variabili,
cu hărți fluide,
uneori mai rotunde,
alteori mai lăsate,
tresărind deodată cu fuga printre anii în care
ai rătăcit
în căutarea singurei călătorii pe care aș fi vrut să o fac,
alături de tine.

și-am trăit, iubito, fericiți în globul tău
de cristal
până când ne-am dat seama
că toate globurile lumii nu-s decât
niște biete gloabe,
nu-s decât
baloane de săpun.

iar toate geografiile posibile, iubito,
se rezumă la hărțile din noi.
singuri le desenăm,
trăgând frontiere cu crengi uscate
prin dunele de nisip
bătute, iubito, de vânt.