Șterge ce-ai scris acolo. Nu-ți dau dreptul să te folosești de imaginea mea. Îți interzic să-l publici...
Nici nu-ți cerusem acest drept. Nu cred că ți-am mai cerut ceva. Viața noastră îmi aparține la fel cum îți aparține ție. Tu ți-ai luat libertatea de a o pune sub sechestru, eu mi-am luat libertatea să mă dezbrac de ea.
Am început mult prea greu să scriu și mi-a luat ceva vreme să mă articulez, să aștern amintirile într-o ordinea firească, nu neapărat cronologică, c-așa ne-a fost nouă, în zig-zag, iubito, ai să vezi când ți-oi trimite întregul să-l citești, să-i dai bunul de tipar, cel din urmă bun de tipar pe care am să ți-l mai cer, of, ce confesiune minunată, e confesiunea pe care te-ai ferit mereu să mi-o faci, știi?, confesiunea pe care ți-a fost teamă să ți-o asumi nu doar față de mine, oricum, cine mi-s eu?, ci față de tine; sau este cumva confesiunea mea?
Am scris totul la persoana I, așa cum ne-am iubit dintotdeauna și tot timpul, cum aș putea conjuga altfel toate verbele noastre, fie că am fost amândoi de față sau numai unul în numele amândurora?
Nechezau amintirile, cai sălbatici pe pajiști lipite de cer, iubito, coborând să-mi cerșească tandrețurile de parcă ultima oară ne-am vedea, acolo, unde nici măcar de aripi nu mai am nevoie căci sunt oricum un înger, îngerul tău.
Și dă-mi voie să te-anunț că-n toate greșelile noastre am fost împreună. Le-am comis în complicitate, ca un roi migălos de albine săvârșind în jurul reginei, am ridicat faguri de bune și de rele în jurul iubirii; ai să vezi ce n-ai văzut încă, iubito: lumea se sfârșește undeva, lumea se sfârșește la noi, n-ai știut să vezi și n-am știut să-ți spun, ție, stâlpului lumii, zveltă coloană dorică, eu, soclul pentru toate nedumeririle și incertitudinile tale, prefăcându-mă-n krepis ca tu să urci și să cobori firesc, fără să simți povara fugii.
Ar fi o impietate, dumnezeul tău nu m-ar ierta dacă aș distruge acum întreaga noastră muncă, vai, cât de frumos lucrată, migălos articulată, suav și duios alunecând prin povestea timpului nostru împreună, un mic infinit de buzunar pentru uzul tuturor romanțelor lumii căci ne-am iubit cum alții nu s-au și nu e rost să lăsăm așa ceva să se piardă, știi?, suntem ca niște sălbatice păduri seculare ce mângâie bolta cu creștetul veșnic verde, vin oameni buni să ne vadă și pleacă dar după ei vin oamenii răi, or să ne doboare, arbore după arbore, umbră după umbră, dacă-i lăsăm vom fi cei mai vinovați din lume, din lumea care, dintr-o dată, nu va mai știi unde îi este începutul și unde sfârșitul și se va roti bezmetică în jurul crucilor noastre, călcând în picioare iubirea mea crescută fire de iarbă peste eternitatea ta.
Și nu am fost, nici unul dintre noi, vreodată tineri, știi? N-am fost izvoare și nici cascade, noi am venit mai apoi, estuare domoale și largi și delte amorțite am fost, îmbinându-ne cu tot ce ne-au adus afluenții în amontele fiecăruia; și-am fost contrabas și violoncel, niciodată violină sau harpă; vin fiert, nu șampanie; am fost despletire, însă, fiesta frunzelor ruginii în zborul lor liber, cel mai liber, în explozia culorilor, asta am fost.
Ai răbdare să citești, iubito. Să te pierzi printre pagini, printre rânduri, mai degrabă acolo ești și nu pe litere așternute și aliniate în editorul de text, nici între virgule, nici între paranteze.
Ai răbdare și-ai să vezi de unde-ți vine furia. Și dă-ți drumul.
Vei spune că nu, tu n-ai cum să fii cea povestită, iubito, și-ai să vrei să șterg totul deși, nu-i așa?, cea din poveste nu ești tu, n-ai cum să fii tu, cea care nu a avut niciodată curajul marii mărturisiri.
Am făcut-o eu. Pentru tine. Pentru mine.
Pentru noi.
Șterge-mă! Șterge-mă! Șterge-mă!
Sufletul meu nu are tasta delete!
