elegie ermetică

(șoapta #10)

doamnelor și domnilor,
iubita mea dintotdeauna,

m-am întâlnit ieri, după amar de vreme,
cu mine.
arătam
mult mai îmbătrâniți, amândoi
și nu păream să-mbătrânim prea frumos.
eu, cel puțin.
nu știu dacă pot spune asta
și despre mine.
ca de obicei, eram închis ermetic,
precum un jurământ trapist.
nici o emoție nu avea voie să mă trădeze
în vreun fel.

am vorbit nimic
minute în șir,
poate ultimele, poate primele,
în loc să adunăm cele două bătrâneți
într-o îmbrățișare,
poate ultima, poate prima.

doamnelor și domnilor,
iubita mea dintotdeauna,

am luat două bilete la un tren în timp,
aș vrea să mă invit acolo unde nu am ajuns
când trăiam timpul nostru.
haide, vin?

și-apoi
vom goli sertarele
de toate manuscrisele niciodată începutelor
povești cu final neterminat.