duminică. după-amiezile ploioase de martie sunt pentru răsturnat sertare împăiănjenite.

domnișoară,
simți cum zboară 
timpul? mâine sunt bătrân.
mă omoară,
domnișoară,
tot tutunul din plămân.
e târziu,
încă sunt viu.
înc-odată
se arată
zorii, de ce-ar fi păcat
când o fată,
înc-o dată,
se iubește c-un baiat?

elegia tuturor întrebărilor ce încap într-un an

(șopata a XIX-a, a II-a în care pomenim despre hărți)

un an de întrebări. sună bine ca titlu. dar nu e un titlu. nu e doar un titlu. un an la al cărui capăt l-am abandonat pe don quijote și am renunțat să mai finanțez emotional operațiunile de cucerire a unor cetăți ce nu mai există; și-am înțeles că nu trebuie să mai reconstruiesc cartagine pe locul celei de trei anterioare ori arse.

un an de întrebări – vă dați seama câte întrebări încap într-un an?

le-am așteptat răspunsurile, nu, nu le-am așteptat, ci le-am căutat iar când au venit n-am știut dacă sunt corecte sau nu, le-am citit de la cap la coadă și de la coadă la cap, le-am luat și le-am recombinat, le-am permutat între întrebări, le-am transformat pe ele, pe răspunsuri, în alte întrebări, am rătăcit prin propriu-mi deșert un an cât 40 și ceva de scurte vieți, am rătăcit și m-am prăbușit, am alungat, de câte ori s-a ivit, fata morgana, am dat cu pietre în toate mirajele și-am ignorat caravenele, mimând fericirea, interpretând rolul liniștii, decartând detașarea și trimițând la înaintare indiferența, m-a apucat disperarea, m-am îmbătat cu gânduri, m-am trezit mahmur de la atâtea nedumeriri cu care mă dusesem la culcare, am vomitat ideile rele și, odată cu ele, am dat afară și idei bune pierdute, asta e, am tras speranță pe nări și mi-am injectat intravenos minciună combinată cu adevăruri irelevante, am transpirat deziluzii, m-am speriat de șanse, am zâmbit oportunităților, am plâns când a fost vremea să plâng, căci a fost și vremea aia, cine plânge la urmă cum plânge, oare? și, în toată vria aceea, răspunsul spărgător de gheață a venit dintr-o altă lume decât a mea. m-a luat de mână, ducându-mă să văd cum arată lumina și spunându-mi iată, asta am eu pentru tine, lumina, asta pot să-ți dau, mergi cu mine de mână și eu merg cu tine, ține-te bine sau dă-ți drumul, tu alegi.

rămas fără don quijote și lăsând cartaginele așa cum le-a fost scris, m-am trezit contemplându-mi, peste harta goală, în toată splendoarea lor, munții de neputință și bălțile de comoditate și pustiurile neștiinței și văile ignoranței, întregul relief de greșeli prin care am peregrinat, odiseu hoinar. iar toate întrebările acelea care au încăput într-un un an și-au găsit în sfârșit un sens odată cu acel prim răspuns, spărgătorul de gheață din alt univers.

n-am să mă lepăd de amintiri, sunt averea mea cea mai de preț. dacă nu cumva toată averea mea. dar am să le amanetez, garanție pentru noua investiție în mine și-n mâna din lumină.

elegie între două tramvaie

(şoapta XVIII, metropolitană)

oraşul tău, din gârlă până-n parc,
pare un amoraş grăsuţ, cu arc.
şi-ntre luminile de prin vitrine
oraşul se răstoarnă peste tine.

oraş de bârfe, zvonuri şi păreri,
bazar cu efemere şi-efemeri, 
târg de-amintiri, negoţ cu bucurii apuse,
cu vorbe-n dar primite şi cu spuse.

oraşul cu paiete şi cu strasuri,
ferestre-n mii de ochi şi mii de glasuri,
cu orbitoare străuciri de un sezon,
plouate-afişe, rupte pe beton.

oraşul care-nghite tot ce-i dai,
aspirator de suflete şi, vai,
altar al unor zei nedefiniţi
cu preoţi şi cu sfinţi prea-prihăniţi.

oraşu-acesta ca o poezie,
un hipster cu fular şi pălărie,
poşete piţi şi pantofi cu toc,
aristocraţi îngrămădiţi în scări de bloc,

oraş cu blugii rupţi şi tenişi roz,
cu plete-n vânt şi pline de moloz,
abject tirşor, amant prea pătimaş,
pun punct aici şi te salut, oraş!

 

elegia celui de-al 12-lea ceas

(șoapta XVII, deșteptătoare)



cum știi
că e cazul să plusezi, să insiști, să te deschizi?
întrebare de 46 de ani, nu? 
nu știi, așa-i? 

pur și simplu
vine o clipă în care ți-e musai
să te asumi,
să te aduni,
să dai jos toate layerele acelea care te-au transformat în
propria ta închisoare,
să te scuturi,
să te lepezi,
să caști ochii, să caști gura, să caști urechile,
să uiți,
să renunți, 
să arunci prosopul,
să ridici steagul alb,
să capitulezi și să donezi armele unei 
fabrici de biciclete,
să adulmeci,
să inspiri adânc,
să dai, la expirare, tot răul
afară.

să dai,
să te dai,
să ceri,
să vrei,
să primești,
să te bucuri
că trăiești.

așa trebuie.
așa cred că trebuie. 
ce de banalități!
mi s-o fi cuibărit poptămaș în tastatură.
dar așa cred.

elegie lângă o fotografie

(șoapta XVI, picătură chinezească)


scrie, îmi spune.
scrie!
scrie orice. doar scrie.
scrie despre ea.

am mai scris despre ea.
scrie!

o carte întreagă am scris.
scrie!
și i-am dat foc.

și tot ce scriu e despre ea.

scrie!
mai scrie o carte, îmi spune.
nici o carte nu seamănă cu alta.

nici ea nu seamănă cu alta.
nu seamănă nici măcar cu ea, știi?

atunci scrie, îmi spune.
scrie!