Pândarul singurătăţii (variantă)

Special guest star Cornel Pârvu se întoarce. Încă o filă de jurnal poetic de călătorie.


Am fugit de lume
Cât am putut de repede,
Ca să ajungem departe.

Acolo,
Unde lumina curăţă spaţiul
De tot ce împiedică privirea
Acolo,
Unde până şi moartea,
complet deshidratată, moare subit
ca urina şacalului, în nisipul placid.
Spre mirarea noastră, am găsit acolo – un om.

Abisul depărtării începea direct
Din marginea cuibului lui
de pasăre neştiută.

Îşi curăţa rar şi calm,
Cu membrana nictitantă a pleoapei
Fântâna ochiului.

Alfel spus, închis perfect
În pielea-i întunecată,
Ca un bolovan puţin mai mare şi mai viu
Ne-a făcut să ne gândim,
Ca musafiri nepoftiţi ce eram,
Că ar trebui să-i oferim ceva

Dar el avea, şi ne-a dat, totul:
Apă rece din canistra
Învelită în fibre aspre,
Ceai cu paharul mic,
Interminabil.

Întrebarea era:
De unde avea atâta zahăr?
Poate-l scotea din sufletul lui de copil.

Ne-am dat seama de asta
Imediat ce a scos o praştie
Împletită din lână albă,
A pus o piatră,
A învârtit-o şi a aruncat-o
Cu un sfârâit muzical.

Ori deşertul nu e deşert
Ori el e un vrăjitor!
Ne-am zis la început pe limba noastră,
Până când, brusc, Zen, a început să-şi
Amintească araba învăţată la Tomis.

Apoi a scos altă praştie,
Cu crăcane de lemn,
Mult mai precisă,
Dacă luăm în considerare
Ţinta văzută numai de el.

În sfârşit, a adus din cuib
o cârpă soioasă
Din care a scos o bijuterie de puşcă din 1911,
Cu care a tras un foc fără să ne prevină,
Aşa, ca între noi copiii,
De ne-a spart timpanele.

Ne-a împăcat imediat,
Cu încă un ceai fierbinte.

Avea timp pentru noi,
Bolovani mişcători, din marginea orizontului.
Dacă-i ceream ceai, ceai, ceai, o zi şi o noapte
Ne-ar fi făcut într-una.

Nu prea ne mai puteam despărţi..

Aşa că şi-a luat puşca
Şi s-a suit în maşina noastră,
neagră, ca un bolovan lustruit
şi am plecat împreună.

Totul devenise atât de relativ
Încât nu ştim cât am mers
Dar a trebuit să oprim,
Să-l lăsăm să se întoarcă singur, pe jos,
Netulburat de nici o perspectivă,
Bună sau rea,
Cu picioarele goale şi negre,
în papucii de plastic albastru

Era pândarul benevol al singurătăţii
pe care ar fi putut probabil
s-o nimerească până acum,
cu una din armele lui
şi s-o împuşte mortal.

Dar atunci,
Ce-ar mai fi putut face
Cu viaţa lui?

Ţelurile noastre,
Erau aceleaşi.

(Siria, 2010)

Paznicul deşertului (ucigaşii de prigorii)

Special guest star: poetul Cornel Pârvu, în civilie doctor în ştiinţele naturii, zis (pe bună dreptate) şi Seniorul; extrase în ritm poetic dintr'un jurnal de călătorie prin Siria.

Din toată historia naturală

N-au mai rămas

Decât tarpanii norilor

Cu coame de plumb

Pe sub coamele singurătăţii.

Între depărtare

Şi stare

Uite cât loc e sub soare!

Asta simţi, când drumul aleargă

Înainte şi-napoi, egal,

Nestingherit

De durere sau milă.

Plictisu-i mort,

Blazarea ucisă,

Preţul plătit:

Neantul mi-a julit, iar, o coastă.

Deşertul stoarce apă

Din piatra orizontului

Apă de foc, care joacă.

Nu puteam bănui

În pustiul bolovănos

Ca o mare de iaurt de bivol negru

Micul adăpost

Al paznicului deşertului

Şi totuşi el exista.

Împuşcase prigorii,

Le decapitase, le jumulise

Şi le prăjise.

Pozez interzis,

Zeci de capete cu ciocuri zâmbitoare

Şi pene colorate,

Pe nisipul gălbui.

Nu mă încearcă

Nici un strop de tristeţe,

De vină,

Sau de urină.

Ura de mine regurgitată-i, tată,

În  fierbintea Arraqqah.

Spaima - pierdută

În visul pierdut,

Bucuria topită

Şi uscată,

ca o spumă,

Pe ţărmul lacului Al Assad.

În necuprinsul Aici,

Zac cartuşe goale peste tot,

Pe dealuri pietroase

Şi-n tufişuri ţepoase.

Desigur, o vânătoare e totul.

Moartea acestor prigorii

Atrase de cinci măslini pitici

Udaţi cu cana,

Nu mă impresionează.

Îmi pare foarte  rău că nu-mi pare rău.

Dar n-am ce face.

Sunt forţe mult mai mari decât moartea

În jur.

Nu pot decât să respect plictiseala

Şi foamea băieţească

A acestor bătrâni vânători

Şi paznici cu puşca

Ai deşertului nostru.

fotografii mişcate

uneori (dar
numai uneori) nu's în stare să mă leg în vorbe zile în şir, uneori
mă caut prin mine şi
nu's,
oricât m'aş lua la puricat, nu ştiu unde m'am pus, unde
m'am lăsat şi
nici măcar dacă eu a existat vreodată;
uneori sunt un produs bun de povestit, cu cod de bare şi
fără discount
pentru că viaţa mea poate fi
o bârfă
de larg consum şi
cea-mai-bună-vânzare.

stau la geam, uneori (dar numai uneori), un geam
zidit,
fără privelişte, şi caut
ceva ce
nu este;
scrijelesc amintiri pe cărămizi
şi
toate'mi dau cu rest
şi eu îmi dau cu rest şi,
uneori
(dar numai uneori),
chiar eu mă dau

ca rest!

alte dup'amiezi ploioase

să ne smulgem gândurile;
să rupem depresiile de pe noi;
să ne sfâşiem prejudecăţile;
să ne lepădăm de amintiri;
(să mâncăm pe furate,
să bem pe nerăsuflate,
să râdem pe negândite,
să căutăm pe nebănuite);

să ardă totul;
să ardem;
să ne ardem.

evanghelia după tine

fiecare întâlnire cu tine e
o nouă facere a scripturii; din ochii tăi îl aud
pe dumnezeu dictându-i unui moise autist
alte porunci, zece porunci şi un pic;

pământul făgăduit se clatină.
şi zi!

1. ridică'mă!
2. aruncă'mă!
3. adună'mă!
4. poartă'mă!
5. arde'mă!
6. zăpadă'mă!
7. mochetă'mă!
8. perete'mă!
9. ana'mă!
10. manole'mă!
11. pe mine! mă!

se învârt prin jurul nostru arhangheli (osana prin cearşafuri! osana!)
dau din aripi să'mi pierd
apocaliptic
echilibrul

tac molcom în purgatoriu până m'ai spălat de păcat!

veşnic noua facere a lumii mele.