Pândarul singurătăţii (variantă)

Special guest star Cornel Pârvu se întoarce. Încă o filă de jurnal poetic de călătorie.


Am fugit de lume
Cât am putut de repede,
Ca să ajungem departe.

Acolo,
Unde lumina curăţă spaţiul
De tot ce împiedică privirea
Acolo,
Unde până şi moartea,
complet deshidratată, moare subit
ca urina şacalului, în nisipul placid.
Spre mirarea noastră, am găsit acolo – un om.

Abisul depărtării începea direct
Din marginea cuibului lui
de pasăre neştiută.

Îşi curăţa rar şi calm,
Cu membrana nictitantă a pleoapei
Fântâna ochiului.

Alfel spus, închis perfect
În pielea-i întunecată,
Ca un bolovan puţin mai mare şi mai viu
Ne-a făcut să ne gândim,
Ca musafiri nepoftiţi ce eram,
Că ar trebui să-i oferim ceva

Dar el avea, şi ne-a dat, totul:
Apă rece din canistra
Învelită în fibre aspre,
Ceai cu paharul mic,
Interminabil.

Întrebarea era:
De unde avea atâta zahăr?
Poate-l scotea din sufletul lui de copil.

Ne-am dat seama de asta
Imediat ce a scos o praştie
Împletită din lână albă,
A pus o piatră,
A învârtit-o şi a aruncat-o
Cu un sfârâit muzical.

Ori deşertul nu e deşert
Ori el e un vrăjitor!
Ne-am zis la început pe limba noastră,
Până când, brusc, Zen, a început să-şi
Amintească araba învăţată la Tomis.

Apoi a scos altă praştie,
Cu crăcane de lemn,
Mult mai precisă,
Dacă luăm în considerare
Ţinta văzută numai de el.

În sfârşit, a adus din cuib
o cârpă soioasă
Din care a scos o bijuterie de puşcă din 1911,
Cu care a tras un foc fără să ne prevină,
Aşa, ca între noi copiii,
De ne-a spart timpanele.

Ne-a împăcat imediat,
Cu încă un ceai fierbinte.

Avea timp pentru noi,
Bolovani mişcători, din marginea orizontului.
Dacă-i ceream ceai, ceai, ceai, o zi şi o noapte
Ne-ar fi făcut într-una.

Nu prea ne mai puteam despărţi..

Aşa că şi-a luat puşca
Şi s-a suit în maşina noastră,
neagră, ca un bolovan lustruit
şi am plecat împreună.

Totul devenise atât de relativ
Încât nu ştim cât am mers
Dar a trebuit să oprim,
Să-l lăsăm să se întoarcă singur, pe jos,
Netulburat de nici o perspectivă,
Bună sau rea,
Cu picioarele goale şi negre,
în papucii de plastic albastru

Era pândarul benevol al singurătăţii
pe care ar fi putut probabil
s-o nimerească până acum,
cu una din armele lui
şi s-o împuşte mortal.

Dar atunci,
Ce-ar mai fi putut face
Cu viaţa lui?

Ţelurile noastre,
Erau aceleaşi.

(Siria, 2010)