ochii de catifea verde-marin strâng în braţe cabina telefonică, mai s'o sugrume; se simte perforată, neajutorată;
pierde sensul conversaţiei, şirul cuvintelor se împotmoleşte, izbindu'se mut în pereţii de sticlă; aceleaşi, mereu aceleaşi...
stă pe bordura trotuarului şi nu îşi mişcă privirea; e contondentă dar răcoroasă, ca o briză de noapte peste umerii ei încinşi;
vocea soţului, la celălalt capăt al firului; aceiaşi voce, mereu aceiaşi...
ce'o fi vrând de la ea? punctul în care se află vine şi se'ndepărtează ca'ntr'un delir, de parcă ar fi cuprins'o febra; timpul se scurge în parametri vizibili; şi, totuşi, el, acolo, pe bordura lui, numai a lui, pe veci a lui, jucându'şi şireturile cu arătătorul mâinii drepte, stă nemişcat; la fel şi ochii lui, catifea verde-marin, ca o briză de amurg împrăştindu'i primele fire de nisip uscate de pe coapse
vocea soţului, sunete fără noimă; aceleaşi, mereu aceleaşi…
va leşina, cât de curând va leşina… genunchii îi sunt rigizi ca oasele meduzei; toate păcatele lumii îi trec prin minte; nu, prin stomac îi trec, bătând din nişte aripi firave, transparente; el, acolo, în punctul lui nemişcat, de o veşnicie încremenit; ea, captivă în cabina cu pereţi de sticlă, strâmtă, tot mai strâmtă; dacă ar veni şi i-ar smulge bluza ar trăi, probabil... ar trăi. cum n'a trăit niciodată.
vocea soţului, atârnând pe fir, bătând câmpii; aceiaşi câmpi, mereu aceiaşi...
a disparut în spatele unei maşini ce tocmai a parcat între el şi cabina telefonică. se ridică… se ridică să o vadă! o priveşte! se apleacă şi intră în maşina; sărută şoferiţa şi pleacă, odată cu maşina; din întoarcere îi aruncă o privire; o ultimă privire care spune prea mult şi prea puţin; acea privire... privirea!
„mai eşti acolo?”
pierde sensul conversaţiei, şirul cuvintelor se împotmoleşte, izbindu'se mut în pereţii de sticlă; aceleaşi, mereu aceleaşi...
stă pe bordura trotuarului şi nu îşi mişcă privirea; e contondentă dar răcoroasă, ca o briză de noapte peste umerii ei încinşi;
vocea soţului, la celălalt capăt al firului; aceiaşi voce, mereu aceiaşi...
ce'o fi vrând de la ea? punctul în care se află vine şi se'ndepărtează ca'ntr'un delir, de parcă ar fi cuprins'o febra; timpul se scurge în parametri vizibili; şi, totuşi, el, acolo, pe bordura lui, numai a lui, pe veci a lui, jucându'şi şireturile cu arătătorul mâinii drepte, stă nemişcat; la fel şi ochii lui, catifea verde-marin, ca o briză de amurg împrăştindu'i primele fire de nisip uscate de pe coapse
vocea soţului, sunete fără noimă; aceleaşi, mereu aceleaşi…
va leşina, cât de curând va leşina… genunchii îi sunt rigizi ca oasele meduzei; toate păcatele lumii îi trec prin minte; nu, prin stomac îi trec, bătând din nişte aripi firave, transparente; el, acolo, în punctul lui nemişcat, de o veşnicie încremenit; ea, captivă în cabina cu pereţi de sticlă, strâmtă, tot mai strâmtă; dacă ar veni şi i-ar smulge bluza ar trăi, probabil... ar trăi. cum n'a trăit niciodată.
vocea soţului, atârnând pe fir, bătând câmpii; aceiaşi câmpi, mereu aceiaşi...
a disparut în spatele unei maşini ce tocmai a parcat între el şi cabina telefonică. se ridică… se ridică să o vadă! o priveşte! se apleacă şi intră în maşina; sărută şoferiţa şi pleacă, odată cu maşina; din întoarcere îi aruncă o privire; o ultimă privire care spune prea mult şi prea puţin; acea privire... privirea!
„mai eşti acolo?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu