Paznicul deşertului (ucigaşii de prigorii)

Special guest star: poetul Cornel Pârvu, în civilie doctor în ştiinţele naturii, zis (pe bună dreptate) şi Seniorul; extrase în ritm poetic dintr'un jurnal de călătorie prin Siria.

Din toată historia naturală

N-au mai rămas

Decât tarpanii norilor

Cu coame de plumb

Pe sub coamele singurătăţii.

Între depărtare

Şi stare

Uite cât loc e sub soare!

Asta simţi, când drumul aleargă

Înainte şi-napoi, egal,

Nestingherit

De durere sau milă.

Plictisu-i mort,

Blazarea ucisă,

Preţul plătit:

Neantul mi-a julit, iar, o coastă.

Deşertul stoarce apă

Din piatra orizontului

Apă de foc, care joacă.

Nu puteam bănui

În pustiul bolovănos

Ca o mare de iaurt de bivol negru

Micul adăpost

Al paznicului deşertului

Şi totuşi el exista.

Împuşcase prigorii,

Le decapitase, le jumulise

Şi le prăjise.

Pozez interzis,

Zeci de capete cu ciocuri zâmbitoare

Şi pene colorate,

Pe nisipul gălbui.

Nu mă încearcă

Nici un strop de tristeţe,

De vină,

Sau de urină.

Ura de mine regurgitată-i, tată,

În  fierbintea Arraqqah.

Spaima - pierdută

În visul pierdut,

Bucuria topită

Şi uscată,

ca o spumă,

Pe ţărmul lacului Al Assad.

În necuprinsul Aici,

Zac cartuşe goale peste tot,

Pe dealuri pietroase

Şi-n tufişuri ţepoase.

Desigur, o vânătoare e totul.

Moartea acestor prigorii

Atrase de cinci măslini pitici

Udaţi cu cana,

Nu mă impresionează.

Îmi pare foarte  rău că nu-mi pare rău.

Dar n-am ce face.

Sunt forţe mult mai mari decât moartea

În jur.

Nu pot decât să respect plictiseala

Şi foamea băieţească

A acestor bătrâni vânători

Şi paznici cu puşca

Ai deşertului nostru.