De ce mă strângi în pumn?

am încercat să-mi tot vând gândurile.
nimeni n-avea mărunțiș, umblau
toți
cu bancnote mari în minte și nici eu
nu aveam din ce să le dau rest
căci gândurile mele dacă îmi dau cu rest nu mai sunt bune
de nimic,
nici de vânzare nu mai sunt bune

așa că
le dau de pomană, pe treptele unei mânăstiri,
înconjurat de șarlatani cu palma întinsă
din care răsar pseudopsalmi, mânca-ți-aș portofelul de japonez zgârcit,
lovi-te-ar tramvaiul 16 când plouă și salvarea nu are loc să înainteze prin ambuteiaj.

luați-le repede, altfel
or să mă calce
pe cap
toți șarlatanii cărora le obturez lumina palidă
cu strălucirea geniului meu
revărsând pe treptele de travertin
mici infinituri de înțelepciune
puncte și linii și planuri care
se înmulțesc precum iepurii
născând realitatea voastră
tridimensională
și știrbă

luați-le și striviți-vă în pace!

Pastorală verde pe pereți

aș fi vrut să cresc un
covor de păpădii pe tavan
să ne tăvălim prin el de la da
la nu
și
îndărăt

să ne ningă-n nopțile cu puf
când mă-mbrățișai să
-mi tai respirația să
mă înghiți să
nu mă pierzi să
nu mai plec


ar fi fost
cel mai fără sens câmp din lume
dar singurul sens din lume erai tu

prin lanurile de păpădie
vânturile se-nvârt în 2πr
până amețesc
când amețesc se fac spirală
și se-ntorc mereu la tine.

Poetului Ionel Bota, în loc de la mulți ani

Toate acestea fiind zise
au rămas pe lume doar cuvintele poetului.
Cam cum tresar
pașii fecioarelor prin roua dimineții.
Această din urmă metaforă e, însă, imposibilă sau
improbabilă și a fost scrisă doar
de-amorul poetului. Căci
pașii fecioarelor nu se mai preumblă prin roua dimineții
și nici fecioarele, ele, nu mai sunt ce erau odată.
Rămân, însă,
poetul și
cuvintele sale, mai colorate decât
toate pastelurile lumii puse laolaltă.
Toate celelalte au fost deja zise.

Șantier! Lectură pe proprie răspundere.

cum ar fi, mă,
ca atunci,
știi,
ca atunci când
poezia
se vântură nescrisă,
bezmetic,
prin stomacul gol al poetului
grohâind silabe,
silabe obosite de atâtea împerecheri anoste,
de-a dreptul eșuate,
bifate ca la turiștii japonezi obiectivele,
de dragul animalicului, doar,
sau de dragul semnelor care-s musai să iasă în
cutiuța
vieții cea de toate zilele,
pentru ca seara
zilele astea să nu ne tot dea cu rest.

vezi?
fără rosturile ei vintage,
viața nu e decât o pereche de pumni
trași în cap
tastaturii.

și-acum închidem.
și-om mai deschide.
sau nu.

ne moare verbul

toate cuvintele
spuse de alții;
toate cuvintele-s
spuse.
de alții.
rostite deja.
rostite.
și scrise.
și citite.
cuvintele goale,
fără identitate.
cuvinte defecte,
fără piese de schimb.
mă-nțelegi?
cuvinte dezbrăcate,
fără lenjerie intimă.
ca niște biete victime anonime,
necunoscute și neidentificabile,
abandonate în gropi comune.
a-ban-do-na-te, mă-nțelegi?
toate cuvintele, mă-nțelegi?
n-au adn. n-au sens. n-au vână. n-au verb.
le-au spus de-atâtea ori.
le-au spus cei ce știau vorbi dar
și cei ce nu.
și-atunci au îmbătrânit înainte de vreme.
le moare verbul.
nu știu dacă mă-nțelegi.
ne moare verbul.