În dimineața aceea - cine știe de ce? - ridică privirea într-o intersecție altădată indiferentă. Prin geamul murdar al troleibuzului năvăli, de după colț, ca și cum ar fi vrut să-l sufoce într-o îmbrățișare, soarele. De-abia se ridicase, anevoie, și tocmai ce se întindea lasciv pe asfalt, cât era strada de lungă, împingând de la spate spre o altă zi oarecare coloanele nesfârșite de umbre interminabile. Ardea. Cum arde sufletul cuiva pregătit să plece. Mângâia aproape plângând cele câteva priviri rătăcite. Privirile celor ce se încumetaseră să întoarcă ochii dinspre podea către cer. Fără vreo speranță. Fără vreo așteptare. Pur și simplu, din întâmplare.
L-a privit cu sete. Se scufundă în lumina-i roșie cât a putut de mult. Era cald. Era minunat. Era ca o speranță. Putea fi vis. Putea să nu se mai termine niciodată. Și, undeva, între lume și interminabil, condensul încremenise, într-un design mizerabil, praful pe geamul troleibuzului. Lumea era, totuși, la locul ei.
Era, probabil, cel din urmă răsărit însorit înaintea atâtor dimineți umede și cenușii. Colțul se împlini și soarele dispăru după niște fațade vechi și rebegite.
Era o poveste despre un nou început, un altul printre atâtea altele despre care nimeni, vreodată, nu va ști cum vor sfârși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu