elegie dalmată

(șoapta opt)


dacă m-aș fi născut în croația
nu te-aș fi întâlnit probabil
niciodată.

aș fi trăit o viață fără să mă bucur de tine și
fără să plâng nopțile în care
patul nostru era mai mare decât toate oceanele lumii,
mai lat decât toate distanțele dintre aeroporturi
și mai rece decât ultimul iceberg în viață.

aș fi murit, poate,
de o mie de ori apărându-mi țara,
mi-ar fi ridicat statuie în satul meu natal, o cruce din pietre albe,
de râu,
pe care ar fi scris că până și
cel mai destrăbălat om din lume
a fost sincer și fără de prihană când s-a sinucis
pentru marea iubire.

n-ar fi avut de unde să știe de tine nimeni.
nici ei,
nici măcar eu.
și sigur nici marea
în care mi-aș fi spălat de atâtea ori toate păcatele,
ca atunci când, dimineața, mă lepădam de ispite
aspirându-ți ochii,
respirându-ți vocea,
ca vânturile calde ce bat dinspre mare și plâng.

să plâng, îmi spuneam,
lacrimile limpezesc sufletul.
și-așa s-a născut marea.

dacă m-aș fi născut în croația
mi-aș fi plâns frații plecați prea devreme
și surorile rămase acasă nepăzite
și nu aș fi crezut că și verișorii cu care astăzi mă pândesc prin tranșee
și-au pierdut frații prea devreme iar
surorile le-au rămas nepăzite
acasă.

uite, știi?
nu am cum să mai mă nasc a doua oară
nici în croația,
nici pentru noi.

n-ai să afli niciodată cum ar fi trebuit să ne fie
acolo unde munții se prăvălesc în mare iar
ochii tăi căprui limpezindu-ți sufletul
ar fi învățat să plângă sincer
pentru prima oară
de fericire.