elegie întârziată

(șoaptă 13, după cum îi spune și numele)

locuiam doar în muzici
ne visam doar pe noi
dormeam între două gări
între două avioane
pe scaunul de la culoar
eu pe buzele tale
tu în inima mea
în sărutul dat pe fugă
peste schimbătorul de viteze
iubito
mai știi
locuiam în cd-uri
pe care le tot roteam
între două gări
între două avioane
eu pe tasta 1 a agendei tale telefonice
tu în toate literele alfabetului meu
locuiam
în pauza dintre melodii
pusă pe repeat
mai știi
iubito
mi-erai acasă
și-era de-ajuns

cine face astăzi cafeaua?

sunt atâtea lucruri pe care mi le-ai spus
și lucruri de care nu vreau să știu niciodată.

nu-mi cere să dau curs curiozității.

înaintea mea
tu n-ai existat.

nu-mi doresc decât
dimineți liniștite după nopți de delir
și-mi doresc
vocea ta morocănoasă din zori
întrebând“ "cine face astăzi cafeaua?".

an după an

(confesional)


uite, aşa,
din vreme în vreme,
mai ales de ziua ta,
îmi dau seama că trăiesc un
interminabil blues.

de ţi-am greşit cândva,
aşează-mă în palme şi vindecă-mă de păcate.

nu sunt.
nu eşti.

şi, totuşi…

mi se încaieră în suflet
zilele şi nopţile,
la ceasul la care
visele încheie într-o reverenţă
interminabilul blues.

elegie inutilă

(a 12-a șoaptă, al 12-lea ceas)


din mintea mea
nu mai coboară nici o amintire,
s-au baricadat acolo, sunt
ale mele, nu dau nimic, nu mă lepăd de ele; afară,
zăpezile se topesc din priviri și ne pierdem
în mocirlele altora
până la glezne,
până-n genunchi,
până pe aripi,
până în gânduri.

nu mai aștept nimic.
n-ai nimic să-mi mai dai dar
încă-ți cer
totul.
iubito,
pe mine ție
redă-mă!