elegie între două tramvaie

(şoapta XVIII, metropolitană)

oraşul tău, din gârlă până-n parc,
pare un amoraş grăsuţ, cu arc.
şi-ntre luminile de prin vitrine
oraşul se răstoarnă peste tine.

oraş de bârfe, zvonuri şi păreri,
bazar cu efemere şi-efemeri, 
târg de-amintiri, negoţ cu bucurii apuse,
cu vorbe-n dar primite şi cu spuse.

oraşul cu paiete şi cu strasuri,
ferestre-n mii de ochi şi mii de glasuri,
cu orbitoare străuciri de un sezon,
plouate-afişe, rupte pe beton.

oraşul care-nghite tot ce-i dai,
aspirator de suflete şi, vai,
altar al unor zei nedefiniţi
cu preoţi şi cu sfinţi prea-prihăniţi.

oraşu-acesta ca o poezie,
un hipster cu fular şi pălărie,
poşete piţi şi pantofi cu toc,
aristocraţi îngrămădiţi în scări de bloc,

oraş cu blugii rupţi şi tenişi roz,
cu plete-n vânt şi pline de moloz,
abject tirşor, amant prea pătimaş,
pun punct aici şi te salut, oraş!

 

elegia celui de-al 12-lea ceas

(șoapta XVII, deșteptătoare)



cum știi
că e cazul să plusezi, să insiști, să te deschizi?
întrebare de 46 de ani, nu? 
nu știi, așa-i? 

pur și simplu
vine o clipă în care ți-e musai
să te asumi,
să te aduni,
să dai jos toate layerele acelea care te-au transformat în
propria ta închisoare,
să te scuturi,
să te lepezi,
să caști ochii, să caști gura, să caști urechile,
să uiți,
să renunți, 
să arunci prosopul,
să ridici steagul alb,
să capitulezi și să donezi armele unei 
fabrici de biciclete,
să adulmeci,
să inspiri adânc,
să dai, la expirare, tot răul
afară.

să dai,
să te dai,
să ceri,
să vrei,
să primești,
să te bucuri
că trăiești.

așa trebuie.
așa cred că trebuie. 
ce de banalități!
mi s-o fi cuibărit poptămaș în tastatură.
dar așa cred.

elegie lângă o fotografie

(șoapta XVI, picătură chinezească)


scrie, îmi spune.
scrie!
scrie orice. doar scrie.
scrie despre ea.

am mai scris despre ea.
scrie!

o carte întreagă am scris.
scrie!
și i-am dat foc.

și tot ce scriu e despre ea.

scrie!
mai scrie o carte, îmi spune.
nici o carte nu seamănă cu alta.

nici ea nu seamănă cu alta.
nu seamănă nici măcar cu ea, știi?

atunci scrie, îmi spune.
scrie!

elegie interminabilă

(şoapta XV, despre cuvinte)

cuvintele pe care le-am rostit pentru că aşa s-a cuvenit,
cuvintele pe care le-am rostit deşi nu trebuia,

vorbele nespuse când nu era cazul să le tac,

vorbele nespuse de care pur şi simplu nu a fost nevoie.

toate

mă dor.

toate adevărurile mele

toate greşalele,

toate cuvintele pe care n-am să ţi le mai spun
vreodată

mă dor.

îmi rămân mie la partaj,

ticăit de ceasuri defecte într-o fără de sfârşit dimineaţă de luni.

elegia dincolo

(șoapta XIV, dintr-o altă poveste)

lebedele vor dormi în
același pat de stuf moțăind sub aripă
broaștele își vor vedea nestingherite
de orăcăiala lor
luna se va oglindi cât toate zilele peste iaz
furtuni vor veni și
vor trece
muzici se vor mai compune
chiar și manele
câinii vor mai lătra
besmetici
la toate roțile de bicicletă ale lumii
scârțâind în colbul uliței
indiferent de oră

și
toată lumea care te cunoaște
va fi de partea ta
toata lumea nu care te cunoaște 
îți va fi împotrivă
toată lumea care nu te cunoaște
va fi de partea ta
toata lumea care te cunoaște
îți va fi impotrivă

elegie întârziată

(șoaptă 13, după cum îi spune și numele)

locuiam doar în muzici
ne visam doar pe noi
dormeam între două gări
între două avioane
pe scaunul de la culoar
eu pe buzele tale
tu în inima mea
în sărutul dat pe fugă
peste schimbătorul de viteze
iubito
mai știi
locuiam în cd-uri
pe care le tot roteam
între două gări
între două avioane
eu pe tasta 1 a agendei tale telefonice
tu în toate literele alfabetului meu
locuiam
în pauza dintre melodii
pusă pe repeat
mai știi
iubito
mi-erai acasă
și-era de-ajuns

cine face astăzi cafeaua?

sunt atâtea lucruri pe care mi le-ai spus
și lucruri de care nu vreau să știu niciodată.

nu-mi cere să dau curs curiozității.

înaintea mea
tu n-ai existat.

nu-mi doresc decât
dimineți liniștite după nopți de delir
și-mi doresc
vocea ta morocănoasă din zori
întrebând“ "cine face astăzi cafeaua?".