Jurnal de călătorie

-->

vagabond incorijibil,
în seara asta
am stat la popas iar hangiul mi’a turnat
în neştire vin.
probabil mi l’a plătit un înger!

buena vista (antisocial club)

mă voi sui pe
arcul de triumf,
să văd cum se’nvârte lumea;
un înger va veni la mine.
şi'am să’l înjur şi
am să’l iau în şuturi.
şi’n timpul ăsta lumea se va roti.

şi vom ramâne,
la final,
numai arcul şi cu mine.

De'a gata

nu’mi amintesc figuri, locuri sau
accidente.
mi se preumblă prin priviri doar ochii tăi ca
un roman în versuri albe pe care îl scriu
din mersul vieţii.

aş fi putut învăţa
să cânt la chitară;
aş fi putut învăţa, îţi spun.

aş fi putut învăţa
să merg pe sârmă;
aş fi putut învăţa, îţi spun.

aş fi putut înşira nuduri tatuate (legate la ochi, legate la mâini) lânga
un zid alb cu igrasie verde invitând militari în termen
să tragă.

n-am să învăţ să fac ordine în
haosul femeii visând umed lebede şi
păreri de ape.

Patria (1 decembrie, Târziu. PS)

Patria

e şleahta aceasta de Eve de ambe sexe,

amăgite cu mărul şarpelui

din care muşc fără încetare,

alungat din Grădina Edenului.

Patria

e şi acel curvar Mare & Sfant

spălându'şi în public păcatele

pe zidurile mânăstirilor albastre.

Patria

e tot ceea ce'am scris

şi multe altele încă

despre care nu voi mai scrie, probabil, niciodată

pentru că

la starea de lehamite mă trimite

cu gândul

Patria

Te voi iubi mereu

Ştii bine că n'aş putea să'ţi frâng aripile.
Mi'e teamă că dacă n'ai mai putea astfel zbura te'ai întoarce la mine călare pe mătură!

noiembrie, joi

îmi fac cu ochiul
toate băncile pe care nu am stat niciodată,
strălucind cenuşiu
în ploile
ce cad peste parcurile veşnic verzi
la marginea drumului pe care zbor dimineaţa, prin nimic,
între două nimicuri,
timpii mei nimic fără tine,
pe lângă
toate băncile pe care n'am stat niciodată
dar strălucesc cenuşiu,
undeva prin ploile
ce cad peste parcurile veşnic verzi.

alb

îngerul meu ţopăie
într'un picior;
pe celălalt, din când în când,
îl bandajează cu un tifon îmbibat în lacrimi.

îngerul meu
va pleca bătând din aripi peste
covoare de frunze sau nea.

îngerul meu
va pleca zâmbind.

din scrisori

cine dintre noi e secundarul înţepenit şi cine
cheiţa,
de am uitat să mai batem
ornicului timpul care fuge?

eu stau tu stai ne stă

ochii tăi prin paharul gol spre lume
ochii mei prin lumea goală spre nicăieri

nicărieri de unde să vii
nicăieri de unde să-ţi smulg frunzele uscate
nicăieri de unde sa măturăm ultimele cearşafuri, Evo.

am ales bezna nopţii să mă îmbete cu strigătele păsărilor de pradă
ca şi când ai fi eretele care
viaţa ce mi-a dat mi-o devorează!

fotografie. 40.

într'o casă de păpuşi, micuţa prinţesă măslină în
mătase aburie
cu vălul pe ochi şi tălpile goale
şade întinsă
printre tocuri răsturnate pe parchetul rece,
printre mănuşi de dantelă împrăştiate pe spătare,
sprijindu'şi tâmpla de pulpele bătrânului
urs.

şi plouă.
dar numai pentru că ploaia e poezie.

Mâine dimineaţă am fost mahmuri

Ne îmbătaserăm amânandoi în seara aceea. Eu din cutiile acelea de bere, el - din amintirea femeii care-l dezrădacinase din propriul suflet. Femeia cu care a visat să aibă copii. S-a culcat, mai întâi, cu vorbele-i scrise. Apoi a făcut sex cu vocea ei blândă şi, într-un final, i-a îmbrăţişat tandru zâmbetul. Încerca să-mi explice o grămadă de lucruri dintr-odată. Încerca să-şi lege ideile dispersate printre oftaturi şi lacrimi înăbuşite şi sughiţuri. Stătea în genunchi, pe podea, lângă canapea şi privea în gol, spre un colţ de cameră. Şi-a mutat fundul spre măsuţă, întinzând mâna după una dintre ultimele doze de băutură. Am profitat de moment şi am întins canapeaua. Unde să-l las să plece în noapte? Mormăia ceva greu descifrabil. Despre sărutul ei furat pe colţul gurii, despre părul ei, pe care prinsese obiceiul să îl tragă, în timp ce i-o punea pe la spate, despre umerii ei, pe care se desfăta să-i muşte, despre cum îi săruta abdomenul şi cum se juca cu nervii, lăsându-l să aştepte mult şi bine, în tensiune, până ce buzelor ei li se făcea milă şi îi atingeau...

Şi, apoi, tăcea. Tăcea în sughiţuri. Ar fi vrut să plece, dar îi era teamă să se trezească singur în stradă, apoi în scara blocului, apoi în pat, apoi într-o altă dimineaţă. Viaţa lui fără ea (deşi nici viaţa alături de ea nu fusese neapărat o fericire... nerăbdare, reproşuri şi poate şi altele, dar cum să-ţi permiţi, în suferinţa prin care trecea, să-i vorbeşti altfel decât frumos despre ea?)

Patul era, de acum, amenajat. Capul mi-era calendar murat în bere. Capul lui era bere murată în amintiri. L-am luat pe sus, pe după umăr şi l-am dus la baie. Voila, i-am spus, prosopul e aici, săpunul, apă caldă avem, treci şi te aranjează pentru un somn zdravăn. M-am întors în dormitor şi am pornit televizorul. Tot felul de chestii siropoase pe toate canalele. Mă rog, pe ici, pe colo, soacre de puşcăriaşi lamentându-se prin talk-show-uri live. Şi, pe undeva, pe un program sportiv, reluarea unui meci de fotbal de prin 1984. Am stat şi am urmărit cât am urmarit până când timpul mi s-a părut suspect de deplasat spre noapte. Or, de vreme ce-a trecut atâta vreme, el, EL, oaspetele meu suferind de suflet, inimă şi raţiune, ce va fi făcând, totuşi? M-am apropiat de baie şi am păşit încet cu privirea prin uşa întredeschisă. O linişte spartă de sughiţuri şi muci traşi. Iar el... El şedea pe wc-ul acoperit, cu fruntea în palme.

Gândea. Cred, de fapt...

M-am cam pierdut cu firea, o clipa, Dumnezeule, ce faci aici, frate? Dar mi s-a făcut aproape milă de el. Îmi părea un om care tocmai suferise o implozie. Se mărunţise. Dispăruse înăuntru-şi. M-am aşezat pe marginea capacului şi i-am vorbit despre uzul raţiunii, despre valenţele sale intelectuale, despre numărul femeilor în continuă creştere, despre... Şi-a lăsat fruntea pe umărul meu şi a izbucnit într-un plâns isteric, cam ca la cinci ani, când nimic pe lumea asta nu mai are forţă să oprească lacrimile venite din adâncul sufletului. Nu puteam decât să tac şi să-l ţin în braţe, vechi prieten ce-mi era, şi să-i dau voie sa se desplângă.
Într-un târziu a acceptat să tacă. S-a acceptat, căci eu nu îl mai invitasem de mult să se liniştească. I-am dat o mână de ajutor, descheindu-i cămaşa şi dezlegându-i şireturile. Mi-a dat pantofii, i-am dat, la schimb, o pereche de papuci de casă şi m-am întors la finalul meciului meu. De data aceasta, apa s-a pornit să curgă. Şi berea mea să se termine. Deşi presupuneam că nu îşi va mai termina cutia proprie, am ezitat să îi iau băutura.

Avea să termine mai repede decât meciul meu. A ieşit învăluit în prosop, puţin mai viu la faţă decât îl văzusem înainte de duş. Mi-am luat din şifonier un alt prosp şi halatul, i-am oferit un tricou şi o pereche de pantaloni scurţi, am stins lumina din tavan, am aprins veioza de pe noptieră şi m-am retras la baie.

Când am revenit, dormea. Veioza era stinsă, iar televizorul mergea în surdină, mutat, e drept, de pe canalul meu de sport. Am mai dat o tura cu telecomanda, m-am lămurit că fără sonor nu am ce vedea, aşa că am stins drăcovenia, mi-am tras plapuma mai prin preajmă, oarecum stingher în propriu-mi pat pe care nu prea obişnuiam să îl împart cu nimeni, cu atât mai putin cu un bărbat. Dar mi se părea firesc, totuşi, să mă bucur că îi sunt alături în perioada aceasta.

Dorm, îmi spun, pentru mâine dimineaţă am în frigider un borcan de castraveţi muraţi, găsesc şi un iaurt pe undeva, o să îi dau o camaşă şi nişte şosete, o să pară un alt om. Deşi n-o sa fie.

Latifundiar

Mi'a trecut de prea multe ori prin viaţă
pentru a o putea ignora.
Mi'a confiscat averi.
Aşa că mă gândesc la moarte
ca la o altă proprietate,
de care,
într'o buna zi,
voi avea timp să mă'ngrijesc.

Asezonată

Paşii ăştia goi spun poezii d’ălea pline.
Paharele ălea pline se revarsă pe trupurile ăstea goale.

Împerechieri de formă fără fond
de ten şi întreaga zestre de rimel. Uite’o. Lacrima.

E prelinsă pe abdomenul lui.

PLÂNGI, că plouă.
Plouă. Picioarele’mi sunt ca buzele când ţi le sărut.
Cleioase. Umflate. Umede. Aromate. Şi
plângi. Că plouă prin pădurile cândva virgine.
Se flutură petale rupte ca niştă ţâţe de hârtie decupate cu foarfeca de tăiat tablă.

Se flutură
cele albe,
cele roz,
cele liliachii.
Se pregătesc gutuii şi
ghearele vântului.

Plouă’mă a primăvară, târfa mea!

tablou.

într'o seară
am văzut luna
mare,
plină,
peste lanul de floare.
floarea soarelui.
o şatră cu cai albi dormea la marginea prafului.
miez de noapte.

acasă

aş putea scoate din buzunarul rupt al pantalonului o ţigare de foi,
să mi-o aprind la flacăra aragazului,
să-mi miroase a pârlit şi
să-mi dau seama că
mi-am ars sprâncenele;
să torn vinul pe pantaloni,
să calc în ceaşca de cafea,
să-mi cadă scrumul pe pisică...


sunt acasă atunci când
mă plimb desculţ prin
cioburile privirilor tale.

zâmbet sub şapca roşie

(pot să îmi doresc fără să am nevoie.
pot să am nevoie fără să îmi doresc.
pot să îmi doresc şi să am nevoie.
pot să nu!)

în fiecare noapte mi se scurge
(pic cu pic) viaţa;
se scurge stoarsă de mine
către destin

mă uit chiar acum la tavan
şi îmi spun "gata"
(aud că scârţâie; s-ar putea
să fie doar un defect de vedere; degrabă
cobor privirea şi
mă întreb "CE GATA?")

madame bovary suntem toţi,
muzele nu mai există;
tu eşti poeta,
eu sunt poetul.

CristEne, eşti un Emil Bobu


ştii, viaţa nu se scrie în metru antic.
ştii. ştiu că ştii!

ce-am făcut cu zâmbetul de sub şapca roşie?

Azi (întoarcerea din meschinării)

nu există taine.
nu există rugi.
nu ai nici o umbră.
nu ai cum să fugi.
plapuma e roasă.
paşii bat pe loc.
dragostea e viaţă.
viaţa este joc.
palma ta e zâmbet.
soarele a nins.
luntrea e la caron.
odiseu învins.
drumul nu există.
suntem nişte slugi.
dragoste şi lanţuri.
nu ai cum să fugi.

The local hero goes home

Mirror

I’m kinda monstrously.

I adore my clichés.

I adore my superficiality.

They are mine.

Don‘t you like it?

Reinvent me!

Tamo, daleko, daleko od mora

In my head...

Life is the cheapest happiness one can afford!

An după an

din vreme în vreme,
câteodată,
poate de ziua ta,
îmi dau seama că trăiesc un
interminabil blues;
saxofonul
cântă
(în alb şi negru)
drumuri.
mi se încaieră în suflet
zilele şi nopţile,
când păsările pleacă spre sud,
la ceasul la care
pe sub puntea d'Alma ne mor prinţesele
iar visele încheie (cu o reverenţă)
interminabilul blues...

Noi făpturi propuse naturii

Cangurangutanul
Gâscangurul
Muscămila
Prepelicapra
Găinorogul
Vităunul
Viespelicanul
Pisicâinele
Rinocerbul
Bivolişiţa
Hipopândaul
Broscacvila
Guvidra

După Christian Morgenstern.

Parfum

Îmi amintesc, doar, că aveai un parfum.
Îmi amintesc, doar, cum zăceam, cândva, întins, ore în şir, după plecările tale, privind absent către tavanul suspendat între pereţii de culoare rece fără să mă clintesc - nu care cumva s'ăse mişte aerul, nu care cumva să ţi se risipească parfumul.
Îmi amintesc de reproşurile tale, cum mă certai când nu mă bărbieream înainte de venirile tale.
N'ai nici o vină, nu aveai cum să ştii - orele acelea, când în urma ta aerul camerei îngheţa să nu'ţi dispară parfumul... în orele acelea supravieţuiam inspirându'te, femeie rămasă pe firele mele scurte şi aspre din barba de o zi şi un pic, care desenaseră hărţi roşii pe coapsele tale roz.

Nu îmi mai amintesc parfumul în sine.
Îmi amintesc doar că exista. Că existam. Eu existam. Şi tu. Noi.

Între timp am ajuns ca un fir suspendat dintr'o pânză prăfuită de păianjen, atârnând dinspre tavanul mai degrabă îngheţat decât rece, dansând fără noimă sub fumul cald şi dezordonat al ţigării.
Al ultimei ţigări pe care, îmi aduc aminte, nici măcar n'am mai fumat'o.

Unique usage guide

don't forget to take shots when
you arrive to the infinite.
Send me a postcard.
If they abolished postcards send me a handwritten leaf,
a graphite designed map on a leaf
which I'll linger life line on my hand
so I never lose my bevy back
to you.

Pentru ţigarea de după...