elegie de crăciun

(șoaptă, a XI-a, colindată)

tu să te ierți de tot ce ți se-ntâmplă
în lumea ce-o trăiești prin ochi căprui
în care n-a mai nins decât la tâmplă.
tu să te ierți, nu-i cere asta nimănui.

tu să te ierți că n-avurăm dreptate
când ne-am tăcut în loc să ne cerșim
tu să te ierți, căci altfel nu se poate
păcatele să ni le ispășim

ai să te ierți că nu poți fără mine
(nu ai fi tu dacă altfel ar fi)
și-nchisă de-acum pururea în tine
când va fi cazul mie-mi vei vorbi.

n-ai să te ierți în fiecare noapte.
ai să te minți în fiecare zi.
și cât putea-va sufletul să rabde
tu-ți vei greși. iar eu te voi iubi.


(după o idee de adrian păunescu)

check-out

am auzit prea târziu că
telefonul n-a sunat dar
am verificat lista apelurilor
neprimite.
toate erau de la tine.
nici nu știu dacă'mi pare rău că
n'am fost pe fază
să răspund.

elegie ermetică

(șoapta #10)

doamnelor și domnilor,
iubita mea dintotdeauna,

m-am întâlnit ieri, după amar de vreme,
cu mine.
arătam
mult mai îmbătrâniți, amândoi
și nu păream să-mbătrânim prea frumos.
eu, cel puțin.
nu știu dacă pot spune asta
și despre mine.
ca de obicei, eram închis ermetic,
precum un jurământ trapist.
nici o emoție nu avea voie să mă trădeze
în vreun fel.

am vorbit nimic
minute în șir,
poate ultimele, poate primele,
în loc să adunăm cele două bătrâneți
într-o îmbrățișare,
poate ultima, poate prima.

doamnelor și domnilor,
iubita mea dintotdeauna,

am luat două bilete la un tren în timp,
aș vrea să mă invit acolo unde nu am ajuns
când trăiam timpul nostru.
haide, vin?

și-apoi
vom goli sertarele
de toate manuscrisele niciodată începutelor
povești cu final neterminat.

curățenie de sărbători

cotrobăind prin sertare mi-am redescoperit
manuscrisul niciodată început
al seriei de povestiri cu final neterminat.
l-am mototolit
și l-am aruncat
la gunoi.

michelangelo, preț de o secundă

mâna ei
hei!
HEI!
pe umărul meu
(doamne, mi-ai furat cuvintele?)

ce crezi că faci?
unde crezi că fugi?
fugi de zei?
hei!
HEI!
(doamne, degetul ei,
hei!
HEI!
parc-am fi expuși timp de cea mai scurtă veșnicie posibilă
în facerea lui michelangelo)

aș fi vrut să mă preling din mine prin buze
să-ți fiu
cel mai râvnit sărut.

ce plângea la zei
zei
hei!
HEI!

scrisoare către moș niculae

doamne,
nu-mi da aripi, te rog!
n-am chef să zbor, doamne.
vin nopţile lungi de iarnă când
pe sub plăpumi din pene de gâscă topi-vom
zăpezile
îmbrăţişaţi.
aşa că, doamne, îţi cer doar
cizme de ciocolată,
să mă preumblu în circuit închis
prin venele ei până
mă va fi topit cu totul.

şi nu uita,
doamne,
să’mi laşi în ghetuţe o creangă de alun.

am să bat cu ea toate gândurile de ducă!

sunteți sigur că doriți să ștergeți acest mesaj?

Șterge ce-ai scris acolo. Nu-ți dau dreptul să te folosești de imaginea mea. Îți interzic să-l publici...

Nici nu-ți cerusem acest drept. Nu cred că ți-am mai cerut ceva. Viața noastră îmi aparține la fel cum îți aparține ție. Tu ți-ai luat libertatea de a o pune sub sechestru, eu mi-am luat libertatea să mă dezbrac de ea.

Am început mult prea greu să scriu și mi-a luat ceva vreme să mă articulez, să aștern amintirile într-o ordinea firească, nu neapărat cronologică, c-așa ne-a fost nouă, în zig-zag, iubito, ai să vezi când ți-oi trimite întregul să-l citești, să-i dai bunul de tipar, cel din urmă bun de tipar pe care am să ți-l mai cer, of, ce confesiune minunată, e confesiunea pe care te-ai ferit mereu să mi-o faci, știi?, confesiunea pe care ți-a fost teamă să ți-o asumi nu doar față de mine, oricum, cine mi-s eu?, ci față de tine; sau este cumva confesiunea mea?

Am scris totul la persoana I, așa cum ne-am iubit dintotdeauna și tot timpul, cum aș putea conjuga altfel toate verbele noastre, fie că am fost amândoi de față sau numai unul în numele amândurora?

Nechezau amintirile, cai sălbatici pe pajiști lipite de cer, iubito, coborând să-mi cerșească tandrețurile de parcă ultima oară ne-am vedea, acolo, unde nici măcar de aripi nu mai am nevoie căci sunt oricum un înger, îngerul tău.

Și dă-mi voie să te-anunț că-n toate greșelile noastre am fost împreună. Le-am comis în complicitate, ca un roi migălos de albine săvârșind în jurul reginei, am ridicat faguri de bune și de rele în jurul iubirii; ai să vezi ce n-ai văzut încă, iubito: lumea se sfârșește undeva, lumea se sfârșește la noi, n-ai știut să vezi și n-am știut să-ți spun, ție, stâlpului lumii, zveltă coloană dorică, eu, soclul pentru toate nedumeririle și incertitudinile tale, prefăcându-mă-n krepis ca tu să urci și să cobori firesc, fără să simți povara fugii.

Ar fi o impietate, dumnezeul tău nu m-ar ierta dacă aș distruge acum întreaga noastră muncă, vai, cât de frumos lucrată, migălos articulată, suav și duios alunecând prin povestea timpului nostru împreună, un mic infinit de buzunar pentru uzul tuturor romanțelor lumii căci ne-am iubit cum alții nu s-au și nu e rost să lăsăm așa ceva să se piardă, știi?, suntem ca niște sălbatice păduri seculare ce mângâie bolta cu creștetul veșnic verde, vin oameni buni să ne vadă și pleacă dar după ei vin oamenii răi, or să ne doboare, arbore după arbore, umbră după umbră, dacă-i lăsăm vom fi cei mai vinovați din lume, din lumea care, dintr-o dată, nu va mai știi unde îi este începutul și unde sfârșitul și se va roti bezmetică în jurul crucilor noastre, călcând în picioare iubirea mea crescută fire de iarbă peste eternitatea ta.

Și nu am fost, nici unul dintre noi, vreodată tineri, știi? N-am fost izvoare și nici cascade, noi am venit mai apoi, estuare domoale și largi și delte amorțite am fost, îmbinându-ne cu tot ce ne-au adus afluenții în amontele fiecăruia; și-am fost contrabas și violoncel, niciodată violină sau harpă; vin fiert, nu șampanie; am fost despletire, însă, fiesta frunzelor ruginii în zborul lor liber, cel mai liber, în explozia culorilor, asta am fost.

Ai răbdare să citești, iubito. Să te pierzi printre pagini, printre rânduri, mai degrabă acolo ești și nu pe litere așternute și aliniate în editorul de text, nici între virgule, nici între paranteze.
Ai răbdare și-ai să vezi de unde-ți vine furia. Și dă-ți drumul.
Vei spune că nu, tu n-ai cum să fii cea povestită, iubito, și-ai să vrei să șterg totul deși, nu-i așa?, cea din poveste nu ești tu, n-ai cum să fii tu, cea care nu a avut niciodată curajul marii mărturisiri.
Am făcut-o eu. Pentru tine. Pentru mine.
Pentru noi.

Șterge-mă! Șterge-mă! Șterge-mă!

Sufletul meu nu are tasta delete!

exit

i se lipise soarele de fereastră, în acea dimineaţă. porni la drum, ca în fiecare zi, poate puţin mai buimac şi mai obosit decât de obicei. seara, la întoarcere, într-o curbă, după un norişor, fu lovit în plin de o pasăre de noapte ce gonea besmetic înspre nicăieri.

povestea îngerului risipitor de iubire se termină aici, lângă cioburile de aripi.

nici povestaşul, cât o fi el de povestaş, nu ştie unde se duc sufletele îngerilor, atunci când îngerii se duc…

elegie fără fond

(a noua șoaptă, veche, nu nouă)

paşii ăștia goi spun poezii pline.
poeziile ăstea pline se revarsă peste trupurile goale.
minciuna unei
împerechieri de formă fără fond
de ten şi
întreaga zestre de rimel. uite-o. prelinsă.

PLÂNGI, că plouă.
plouă. picioarele-mi
sunt ca buzele când ţi le sărut.
cleioase
umflate
umede
aromate şi
plângi.

plouă prin pădurile cândva virgine.
se flutură petale rupte ca nişte sâni de hârtie decupați
cu foarfeca de tăiat tablă.

se flutură
cele albe
cele roz
cele liliachii.

se pregătesc gutuii şi
ghearele vântului.

n-ai să-mi mai ploi a primăvară,
târfa mea.

elegie dalmată

(șoapta opt)


dacă m-aș fi născut în croația
nu te-aș fi întâlnit probabil
niciodată.

aș fi trăit o viață fără să mă bucur de tine și
fără să plâng nopțile în care
patul nostru era mai mare decât toate oceanele lumii,
mai lat decât toate distanțele dintre aeroporturi
și mai rece decât ultimul iceberg în viață.

aș fi murit, poate,
de o mie de ori apărându-mi țara,
mi-ar fi ridicat statuie în satul meu natal, o cruce din pietre albe,
de râu,
pe care ar fi scris că până și
cel mai destrăbălat om din lume
a fost sincer și fără de prihană când s-a sinucis
pentru marea iubire.

n-ar fi avut de unde să știe de tine nimeni.
nici ei,
nici măcar eu.
și sigur nici marea
în care mi-aș fi spălat de atâtea ori toate păcatele,
ca atunci când, dimineața, mă lepădam de ispite
aspirându-ți ochii,
respirându-ți vocea,
ca vânturile calde ce bat dinspre mare și plâng.

să plâng, îmi spuneam,
lacrimile limpezesc sufletul.
și-așa s-a născut marea.

dacă m-aș fi născut în croația
mi-aș fi plâns frații plecați prea devreme
și surorile rămase acasă nepăzite
și nu aș fi crezut că și verișorii cu care astăzi mă pândesc prin tranșee
și-au pierdut frații prea devreme iar
surorile le-au rămas nepăzite
acasă.

uite, știi?
nu am cum să mai mă nasc a doua oară
nici în croația,
nici pentru noi.

n-ai să afli niciodată cum ar fi trebuit să ne fie
acolo unde munții se prăvălesc în mare iar
ochii tăi căprui limpezindu-ți sufletul
ar fi învățat să plângă sincer
pentru prima oară
de fericire.

Apoi va fi frig. Acoperă-mi inima cu ceva.

În dimineața aceea - cine știe de ce? - ridică privirea într-o intersecție altădată indiferentă. Prin geamul murdar al troleibuzului năvăli, de după colț, ca și cum ar fi vrut să-l sufoce într-o îmbrățișare, soarele. De-abia se ridicase, anevoie, și tocmai ce se întindea lasciv pe asfalt, cât era strada de lungă, împingând de la spate spre o altă zi oarecare coloanele nesfârșite de umbre interminabile. Ardea. Cum arde sufletul cuiva pregătit să plece. Mângâia aproape plângând cele câteva priviri rătăcite. Privirile celor ce se încumetaseră să întoarcă ochii dinspre podea către cer. Fără vreo speranță. Fără vreo așteptare. Pur și simplu, din întâmplare.


L-a privit cu sete. Se scufundă în lumina-i roșie cât a putut de mult. Era cald. Era minunat. Era ca o speranță. Putea fi vis. Putea să nu se mai termine niciodată. Și, undeva, între lume și interminabil, condensul încremenise, într-un design mizerabil, praful pe geamul troleibuzului. Lumea era, totuși, la locul ei.

Era, probabil, cel din urmă răsărit însorit înaintea atâtor dimineți umede și cenușii. Colțul se împlini și soarele dispăru după niște fațade vechi și rebegite.

Era o poveste despre un nou început, un altul printre atâtea altele despre care nimeni, vreodată, nu va ști cum vor sfârși.

elegie absinthie

(șoaptă veche, șoapta șapte)

încep să văd prin mine
la fel cum
m-aș uita spre lume
prin lentilele unui pahar de absinth,
aburite de fumul ierbii
într-o veche si portocalie cafenea
art nouveau
dintr-o praga în care cine trădează
jocurile iubirii
nu a trăit
decât o lungă minciună

micro-elegie într-o șoaptă, două sau trei

(a șasea șoaptă, reciclată)

nu știu cine ești
și ce-mi faci.
știu că vreau să fii
și să-mi faci.

fiecare dintre noi iubim
o dată în viață
un înger.

elegia geografiilor de nisip, praf și pulbere

(șoapta cu numărul V)

nu mai erau lumi de descoperit,
iubito,
hărțile toate
stăteau bine-mersi bătute în cuie.
granițele fuseseră de mult trasate
de niște generali ajunși între timp
imnuri de stat
sau nume de buldog
și nimeni nu le mai mișca de colo-colo.

și nici planete nepopulate nu mai erau,
întregul univers, iubito, era de pe-acum
colonizat,
pe-alocuri cu gândul,
pe-acoluri cu vorba,
pe-alocuri cu fapta.

și-atunci ai venit tu, iubito, de lumea ta
ancorându-mă,
într-un port din
globul tău cu parametri variabili,
cu hărți fluide,
uneori mai rotunde,
alteori mai lăsate,
tresărind deodată cu fuga printre anii în care
ai rătăcit
în căutarea singurei călătorii pe care aș fi vrut să o fac,
alături de tine.

și-am trăit, iubito, fericiți în globul tău
de cristal
până când ne-am dat seama
că toate globurile lumii nu-s decât
niște biete gloabe,
nu-s decât
baloane de săpun.

iar toate geografiile posibile, iubito,
se rezumă la hărțile din noi.
singuri le desenăm,
trăgând frontiere cu crengi uscate
prin dunele de nisip
bătute, iubito, de vânt.

Pâlnia

traducere după Christian Morgenstern.

în bezna nopții, tăcute, două pâlnii trec agale.

prin gâtul lor tot mai îngust, la vale,

albă, raza lunii se împarte
pe-aleile umbrite

ș.a.m.

d.

Guest post: Călin Neacșu - De azi într'o zi

Dac'aș muri de astăzi într'o zi

infern misterios sau rai,

copite tropotrind de cai,

sau muște moarte într'un ceai,

Domnul mi'ar hărăzi.

Ar fi mai bine sau ar fi mai rău ?

Asta'am s'o aflu mâine,

totul la timpul său.

(pauză de reflexie)

O stradă îinfundată unde latră un câine

lingând victorios un colț murdar de pâine,

o banană cojită aruncată'n șosea,

s'alunece toți nătăfleții pe ea,

o șapcă pleoștită aruncată pe'un ochi,

o țigancă osoasă scuipând de deochi,

golani, derbedei, mardeiași, muncitori,

filosofi ce spun una și'o gândesc de trei ori,

e o viață ce se scurge monoton, fără zor...

ce'ar fi dacă de azi într'o zi am să mor ?


Călin Neacșu locuiește la Belgrad, oraș predestinat prieteniilor. De altfel, Călin este, pe lângă unul dintre cei mai buni profesioniști europeni ai meseriei sale, unul dintre maeștrii greu de egalat într-ale prieteniei.

 

Elegia toamnei care va veni

(a patra șoaptă)

pe-a patra elegie spusă-n șoapte
ar trebui să o primești acum, la noapte.
ar trebui să vin să-ți bat în geam,
eu, prima frunză ce-a căzut din ram
când orologiul plânge moartea lui august
sălbatic, singuratic, vagabond și frust.

vezi? ultimul amurg din vară, doamnă!
sunt eu și-am să mă-ntorc la tine toamnă.
am să-ți cad, frunze, peste pași pierduți
când iar te vei minți cu gânduri iuți
împleticite-n șoapte nefiresc.
călcându-mă, în vene-am să-ți foșnesc.

pe post de puls ți-or bate amintiri.
vieții degeaba-i ceri despăgubiri.
te va taxa la suprapreț plus tva
și-n notă a inclus plecarea mea.
sunt adevărul tău, iubito, știu că știi.
iar toamna vine numai la cei vii!

Elegia trei. Numele tău.

(a treia șoaptă)

în carnețelul meu
de șoapte am în lucru o poezie în care
mă laud că am uitat de tine.
 

am înșirat acolo toate lucrurile pe care le-am făcut de când
ne-am despărțit.
un jurnal de singurătate dar, desigur, la final îi voi spune „jurnal de
libertate”.
 

povești scurte, în câte un vers, despre
diminețile în care mă dau jos din pat pe care parte vreau
și nimeni nu mă ține la ușa băii când fac pe mine;
despre prânzurile pe fugă luate în fața tastaturii
pentru că masa-ntinsă e pierdere de vreme;
o strofă ar fi despre mersul alene spre casă, cu pauze lungi pe băncile din parcuri și
câte o bere în toate cârciumile de pe drum, noii prieteni
adunați la fiecare tejghea;
despre capacul de la weceu lăsat ridicat nu cred că voi scrie pentru că
nu dă bine într-o poezie.
 

poezia asta va fi în versuri
ca să o poată pune apoi pe note o trupă de mare succes, să facă din ea
un mega-hit melancolic de plâns în fiecare toamnă,
când zeci de alții ca și mine vor cânta la refren „și numele ți l-am dat uitării, iubirea mea”.
 

și, știi?, toată poezia asta ar purta pur și simplu, numele tău.

elegia 1983

(a doua șoaptă)

*
era, îți spun eu, o seara ca asta
ieșeam din cinematograf pe ușa dinspre parc, eu
prea timid să te țin de mână
pe lumină, tu
prea timidă să lași lumea să te vadă
ținută de mână.
uite, îți spun sigur, era ca acum, poate vreun ceas sau două mai devreme și-apoi a venit
ploaia.
să nu te superi pe ploaia de vară, să o lași
să-și facă damblaua,
știi,
ploile de vară au o misiune a lor pe lumea asta.
și ea, ploaia aceea, avea cu noi
lucrarea ei,
ne alunga din parcul nostru, de pe banca noastră
și-am alergat ținându-ne de mână pe lângă zidurile vechi,
pe sub bârfitoarele din lemn scorojit râdeam
ca nebunii,
prin fața porților mari și niciodată încuiate am fi sunat la sonerii
dacă ar fi existat,
prin rigolele inundate dansam ca men without hats sau taco,
mai știu,
și știu că știi

**
pe-atunci nu veneau taxiuri și
nici cafenele nu existau
pe atunci și
pentru că nu aveam unde merge și unde ne ascunde
ne-am ascuns la tine în pat
și-am fost doar tu
și eu,
împărțeam căștile aceluiași walkman și
ascultam careless whisper, chiar nu era
nici un păcat și nici o rușine la 15 ani,
și-am fost, știu sigur, iubito, doar tu  și eu
sau tu sau eu
am fost noi doi unul singur, îmbrățișați,
iar
restul lumii trăia la londra sau la seul;
poate la belgrad, mai știi?

***
nu mai exista nimeni cât se-ntindea adolescența noastră de jur împrejur,
doar ploaia, fremătând în plopii de la geamul tău ce dădea
spre curtea școlii
în vacanța în care ne-am împărțit prima pernă,
întâiul sărut,
primul revărsat al zorilor,
cea dintâi ceașcă de cafea băută la patru mâini mâine dimineață
și tot aerul pe care-l respiram.

=============================================



LAURENT & GESA - Tango D'amour

elegie pentru locul care a trăit cândva într-o altă țară

(prima șoaptă)

după o vreme, drumul dispăru printre mărăcini.
poteca mergea într-o parte, noi într-alta.
din loc în loc ne intersectam.
noi mergeam de-acum într-o parte; poteca, dimpotrivă, într-alta.

poteca mergea încotro vroia ea. noi mergeam încotro vroiam noi.

săream peste șinele prăjite în ulei la soare, călcam pe traversele coapte ce crăpau sub pașii noștri. nici un tren nu a mai trecut pe aici în ultima veșnicie. nici în veșnicia următoare nu va mai trece pe aici vreun tren.

aici a fost, cândva, altceva.
aici, cândva, a fost o altă lume.
acest loc a fost, cândva, o altă țară.
acest loc a locuit cândva într-o altă țară.
pe când locuia într-o altă țară, acest loc trăia. trăia într-o altă țară. acum locuiește, doar. și-atât.
locuiește într-o cu totul altă țară. 

întocmai ca traversele acelea coapte de vremuri, roase de carii, putrezite de ploi, năpădite de bălării, uitate de tot și de toți, din care pașii noștri fac așchii și rumeguș.

poteca merge încotro vrea ea. noi mergem încotro vrem noi.
vremurile merg încotro vor ele.
 

acest loc merge încotro vor alții.

Dadalfabet

O veche joacă, din (2007) vremea când mă duelam în versuri cu Anni Lorei

și îi uram (de ce?) să se facă bine repede.

A strânge în palmă un mic orgasm ca
un fel de Bstie şi
se stinge de dor dar C face
lumină în noaptea D care n-are habar deşi E gata să-şi împacheteze

FFFFFFFF

G scrie scrie scrie H (a se citi HAŞ: inspiră adânc să-ţi văd
sfârcurile tresărind
şi
toate stelele se vor înlănţui dansându-ţi linişte) şi citeşte-I
şi
trage
în piept
J de mii de rotocoale de fum K şi cum ar încerca să te absoarbă L dau voie
să-ţi sărute fiecare în parte iar M a stat în genunchi până acum N place sau nu O să
visăm în culori P fiecare parte a visului Q sparge bariere Rvenind acolo de unde n-ar fi
trebuit să plece niciodată S vede de la o poştă că T
ridic la cer în U când îţi îndrepţi doi sâni V în W spre respiraţiile mele XXX într-o eternă tablă a înmulţirii hormonale

fie Y cunoscută sub numele de sfânt Z.

pe la ceasul şapte

într'o bună dimineaţă
(mă asculţi?)
unul dintre cei şapte pitici şi'a pus o cămaşă
albă
(mă urmăreşti?)
şi cravată bleu-marin.
şi'a dat jos barba şi
s'a tuns regulamentar.
mirosea a after-shave când
(are you with me?)
a coborât în stradă și
a făcut cu mâna semn
unui taxi.

flauta fermecată

știu sigur că ai fost
cea mai frumoasă
femeie care a binecuvântat cerul și
nopțile acelui
oraș.

în povestea care merge mai departe
ar trebui
să le mulțumesc tutror bărbaților din viața ta pentru
că mi-a fost sortit
să te-ntâlnesc.
și, din același film,
ar trebui să fiu gelos pe lumea-ntreagă.

zi-mi că-s nebun. dar
cumva
- și nu mă-ntreba de ce sau cum - 
știu sigur că tot tu-mi vei binecuvânta
rămășițele zilei.

hei, mai știi cum e
să te năvălească fericirea?

atlas în si bemol

 
am să-ți învăț orașul
(această hăbăucă împleticire de boduri
crăpate,
teatre urlate și
ferestre
cu privire spre est,
reflectând cel mai prelung
răsărit vreodată
trăit).

ferice de el că te are.
am să ți-l învăț precum maestrul concertul 27
(allegro, larghetto, rondo, allegro),
bemol după bemol,
trotuar după trotuar,
respirându-ți amintirea
în singurele cafenele non-stop,

știi, au și ele nevoie de un ultim client și de primul, mai apoi.

am să ți-l învăț
cu vocea ta hartă în palmă
până am să dau de voi,

de tine și de vocea ta.

și-ai să-mi tai respirația
ca-ntr-un looping cu hans joachim peste sensibilitățile
führerului.
 
drumurile noastre toate se pierdeau în păduri
și fiecare copil ce ne vorbea printre ochii închiși
putea fi (vai, cea mai multpreafrumoasă condamnare la viață!) alt
isus
purtând cu el numele nostru.

Veche scrisoare de dragoste rămasă fără titlu

isteriile se aleargă prin ochii mei.
ochii mei negri se plimbă
pe o sârmă ghimpată.
mersul lor
alene
se-mpiedică
de isteriile ce le taie calea.
 
acum se umple paharul
și-acum se sparge o sticlă;
acum dau cu stângul în dreptul
și-acum ulciorul e gol.
 
și-acum mă săruți pe o geană
și-acum te sărut pe o rană;
și-acum mă-mpletesc peste tine
și-acum să mă minți că ți-e roz.
 
acum sa visăm inundații
și-acum să gustăm aberații.

și-acum ochii mei se treziră.

și-aici isteriile mor. 

până la urmă...

mă'’ntreb ce'’am pierdut.
mai nimic.
în general, chestii despre care nu'ți mai aduci aminte;
promisiuni…,
de cele mai multe ori.
promisiuni ce n'’au nimic de'’a face
cu regulamentul de funcționare a speciei umane.
pe masură ce corpul se descompune
învățăm că,
până la urmă,
nu aveam nimic de ascuns.

mic îndreptar de gramatici ratate

ci haidem, iubito,
mă asculți? ne-așteaptă virgulele să le extirpăm
dintre subiect și predicat
și cratimele care legă, nu despart, iubito, ne-așteaptă și
verbele neconjugate
la timpul corect,
la timpul lor.
ne-așteaptă toate normele ortografice pe care le-am greșit
când, de fapt, nici nu ne-am făcut
tema pentru acasă.

cercul poeților în viață

azi m-am plimbat printre poeți
mi-am frecat coatele de gloria lor și le-am inspirat geniul.
am trecut pe lângă ei la fel cum
zi de zi
trec milimetric pe lângă poezie

poeții erau de mai multe feluri
unii frumoși, alți pulbere, câțiva nici măcar nu mai erau poeți ci
poezie

se aliniau în cercuri mari
se alintau în cercuri mici
se citeau unii pe alții cu glas tare și afectat
ca și cum dacă nu s-ar fi băgat reciproc în seamă
s-ar fi stins focul veșnic

iar noi, ăștialalții,

ne dădeam sfioși la o parte,
să nu furăm lumina,
să nu obturăm aerul,
să nu spargem vraja
și nici
tunelul de cristal prin care, călărindu-și poema,
ni se dăruie măria-sa
însuși
poetul.

scrisoare din bivuac

şi'acum ai să mă citeşti
cu zâmbetul pe buze,
agale,
poveştile toate,
cuvintele uneori împiedicate, ca mine de împiedicate,
cuvintele alteori încâlcite, ca tine de încâlcite,
ai să mă citești
până la capătul lumii,
întregul drum va fi o singură frază, dada,
cea mai lungă frază,
de unde te vei întoarce să'mi ceri
să te rescriu.
pe tine
şi toate poveştile tale
pe care am fost cândva prea analfabeţi să le scriem
împreună.

aceeași poveste trăită de omidă la pomul lăudat

și ne-am îmbrăcat frumos,
o-ntreagă armată de omizi
tropind din mii de picioare,
merge unul, mergem toți
în haine de duminică îmbrăcați,
agale
spre pomul lăudat.

și am bătut din palme,
din mii de palme.
iar pomul  a grăit. dar, vai!
pomul era gol.
și găunos era, pomul.
era lăudat.
doar lăudat.

Epitaf

în acest poem
odihnește
cel ucis spunându'ţi că
lucrurile se vor întâmpla
aşa
cum s' au întâmplat

lichidări de stoc. o poezioară scurtă. alta.

partea 1.
mă rătăcesc umblând brambura
pe urmele mele

doar mă cunoști de când ți-eram copil, sunt
veșnicul sinucigaș

partea a 2-a.
tu n-ai să mai simți niciodată
cum e să te iubească cineva

nici măcar tu nu mai știi cum ar fi
să te iubești cu adevărat.

și toate astea pentru că
nu ai ascultat de mine.

publicitate.
ofer la preț de nerefuzat
întregu-mi stoc de „și doar ți-am spus!”.
se declară nule.

poem alb, zen și cu vino-ncoace

știi cum mă uitam la
mâinile tale?

nu mai erau de ceva vreme tinere
(nici nu mai țin minte dacă au fost vreodată).
dar printre semnele timpului tău (și nu cred că mi-e frică
să le spun riduri)
se puteau așterne
toate visele mele.
toate.
mă-nțelegi?
și liniștea aceea despre care nu mai contenim să spunem povești (cu bunici și iubiri eterne)
era acolo,
în ceea ce știam că trebuie să fie
îmbrățișarea obrajilor mei cu palmele tale.

la degetele tale mă uitam,
minunat de ele,
minunatele,
ele.
le alintai creatoare de nisip,
ca-ntr-o clespidră cu teniși albi.
acum, după acum, după acum, veșnicul prezent scurs în diverse tale ritmuri.
frământaseși - o, vai! - cu ele timpul în așteptarea mea.

rotocoale de secunde,
picățele de clipe,
mărgăritare de momente.
safir. și ambră. și ametist. și ce-o mai fi.

l-ai convins să vină, l-ai lăsat să plece,
timp fără suflet ca o cameră abandonată,
până am ajuns să mă uit eu la mâinile
tale.

cele mai tinere mâini pe care mi le-ai fi putut dărui
vreodată.

și-atât.

calendare inutile

zi după zi si același desen,
monoton,
ca vagoanele unui tren,

numărând,
plictisit,
pe un pod, la popas,
câte oi au trecut, câte oi
au rămas...

sau privind fără noimă spre un ceas
care-a stat,

într-un parc,
pe o bancă,
într-un colț neumblat,

cu un zâmbet ce-aduce-a convoi funerar,
luminând a speranță
ce se-aprinde-n zadar...

ți-e impus să exiști, pedepsit
și stricat,
arogant, egoist, ipocrit, izolat
între oameni și totuși de nimeni iubit;
fără rost resemnat, inutil răzvratit.

focul tău nici n-a ars.
e-o iluzie!
atât!
te-ai născut
(nu ți-e clar?)
cu o funie de gat,
fericit că ai dreptul să cazi
într-o zi.
poți spera la ce-a fost.

n-aștepta ce va fi!